Oraşul din sare

Singura Biserică Ortodoxă subterană din Europa se află în mina Trotuş, din Târgu Ocna, la 240 metri sub pământ

Timp de 15 minute, microbuzul înaintează încet, pe un drum spiralat. Străbatem trei kilometri, până la 240 m sub pământ. Intrăm într-un oraş din sare, cu oameni în carne şi oase. Suntem în inima muntelui, izolaţi de lume, şi totuşi trăim, respirând mai bine şi mai sigur. Ne aflăm în mina Trotuş, din Târgu Ocna, oraş situat la 15 kilometri de Oneşti, în judeţul Bacău.

Recunoscută de turişti ca fiind singura Biserică Ortodoxă subterană din Europa, lăcaşul cu hramul „Sfânta Varvara", ocrotitoarea minerilor, e primul obiectiv turistic şi, în acelaşi timp, un loc în care îţi regăseşti liniştea interioară după ce ai coborât în subteran. A fost "ridicată" în 1992. Icoanele sunt încrustate simetric în masivul de sare, sugerând spaţiile sacre din tipologia construcţiei unei biserici ortodoxe. Preoţii care ajung aici slujesc doar în prima duminică din decembrie, când e Sfânta Varvara, iar în lipsa lor, o slujbă înregistrată poate fi ascultată în tot timpul programului de vizită a salinei. Mai precis, zilnic, între orele 7 şi 17.

După ce treci de biserică, practic, intri în sanatoriul destinat celor cu afecţiuni respiratorii, dar şi turiştilor curioşi să vadă fascinanta arhitectură a sării. Galerii imense adăpostesc locuri de agrement inedite pentru spaţiul subteran: terenuri de tenis, de fotbal, de baschet, tobogane, leagăne şi balansoare pentru copii, un chioşc alimentar, o terasă, un magazin de suvenire, un muzeu al sării, spaţiu pentru gimnastică şi un cabinet medical.

Sare de import, în oraşul sării

Cine vine în mina Trotuş? „Oameni din toate colţurile lumii!", îmi spune Iordăchescu Titel, profesor de cultură fizică medicală. Vin bolnavi care au fost la tratament în salinele din Polonia şi Ucraina, vin astmatici din toată ţara, dar şi turişti străini şi români. Într-un singur weekend, turiştii şi bolnavii aduc încasări în jur de 180 milioane de lei vechi. Din aceştia, 80% sunt bolnavii ajunşi aici pentru tratament. Însă, dincolo de turism şi sănătate, există încă un domeniu care trebuie exploatat: sarea.

Mina Trotuş s-a deschis în 1970. Exploatarea sării se realizează în sistem multietajat. Rezervele de sare corespunzătoare etajelor I-IX - care se numesc şi „orizonturi" - au fost extrase, iar în prezent exploatarea se desfăşoară la nivelul etajelor X şi XI. Desprinderea sării din masiv se face prin tăierea unor făgaşe cu adâncimea de 3 m. Prin perforare-împuşcare rezultă 560 tone de sare brută.

Cu ajutorul benzilor transportoare, montate în subteran, şi al autobasculantelor, sarea ajunge la suprafaţă, în instalaţia de preparare unde se obţin cunoscutele produse – sare industrială, alimentară, măruntă, iodată, de baie, sulfo-iodurată sau în soluţie. Aceste produse sunt mai mult sau mai puţin comercializate. Mina produce, lucrătorii din exploatarea sării muncesc cu plăcere. Însă, mai departe, unde ajunge sarea românească? Pentru că, pe mesele băcăuanilor, găseşti, fără prea mult efort, sare de import. Doar o întrebare.

După 20 de ani, "eliberaţi"

Mihai Beţa are 47 de ani şi lucrează în exploatarea sării de 21 de ani. E mulţumit de salariu, care ajunge în jur de 1.300 lei noi. Cu totul, sunt 40-45 de mineri în salină. Pericolele la care sunt expuşi lucrătorii sunt surpările, incendiile sau gazul metan, dar sunt pericole controlabile. Viaţa unui miner nu e uşoară. Chiar dacă mun-
ceşti doar şase ore pe zi, la pensie ieşi numai după 20 de ani vechime în subteran.

Pe de altă parte, nu se poate compara viaţa unui lucrător din mina de cărbune cu viaţa celui în mina de sare. Chiar dacă are salariul mai bun. "Eu am lucrat în mina de cărbune de la Comăneşti – îmi povesteşte omul în timp ce caută o lanternă de miner ca să facem fotografii – şi aveam bătături la genunchi cum e călcâiul unui bărbat. Plus că programul era mai lung. Aici lucrez doar şase ore în subteran. E şi sănătos, nu te îmbolnă-
veşti de silicoză".

Un sanatoriu fără medici

Iordăchescu Titel e un om jovial şi deschis. Are 52 de ani şi, din aceştia, aproape 23 i-a lucrat în subteran, la sanatoriul din mina Trotuş. Nu şi-ar lăsa o clipă serviciul. Îi place. Dacă nu-i plăcea, nu stătea aici. La el vin bolnavi din toată ţara să-şi vindece afecţiunile respiratorii. "Cei mai mulţi oameni nu ştiu să respire, chiar şi cei sănătoşi. Tratamentul dă rezultate mai ales asupra copiilor cu bronşită. Microclimatul specific de aici are efect bronhodilatator asupra căilor respiratorii. Iar eu îi învăţ cum să respire prin exerciţii de gimnastică".

Pentru 880 de lei, Iordăchescu Titel lucrează şapte ore pe zi – patru în subteran şi trei la Hotelul Măgura din Târgu Ocna, unde se ocupă de recuperarea bolnavilor. Concediu are numai vreo două săptămâni, în decembrie-ianuarie, dar nu simte nevoia.

Aici e liniştit, nu sună telefonul, e aer curat. De fapt, multe nu sunt "ca la suprafaţă". De exemplu, faptul că nu există un medic, ci doar o asistentă. Cine să fie nebun să lucreze la 240 m sub pământ? Sau curentul, care se întrerupe pentru câteva momente, în timp ce vorbim. Mi se spune, şi cred pe cuvânt, că pe vremea lui Ceauşescu erau multe întreruperi de curent din astea.

Motiv pentru care există luminile de siguranţă. Nici cu temperatura sanatoriul nu stă prea bine. Sunt în jur de 12 grade Celsius tot timpul anului. În Europa – în Polonia sau Ucraina – există alt sistem de tratament, mărturiseşte Iordăchescu Titel. Au hotel, dar şi temperatura e mai ridicată, cam 20 de grade.

from adevarul