Satul de lacrimi fara leac

"Sat al meu ce porti in nume Sunetele lacrimei, La chemari adanci de mume In cea noapte te-am ales Ca prag de lume si poteca patimei. Spre tine cine m-a-ndrumat Din strafund de veac, In tine cine m-a chemat Fie binecuvantat Sat de lacrimi fara leac." - Lucian Blaga


LANCRAM
Nici urma de case zugravite in culoarea florii albastre a "mandra-Mariei", cele atat de dese candva, incat l-au determinat pe George Calinescu, dupa o trecere fugitiva printre ele, sa boteze satul "Albastrul Lancram".

Invinse de timp, s-au retras tiptil-tiptil in bratele uitarii. Batranii ce le mai pomenesc. Dupa cateva zeci de ani, locul in fata caruia Lucian Blaga se apleca spasit, ca la sfanta cuminecatura – satul "de lacrimi fara leac" – are aer modernist-urban, cu asfalt pana-n gatul casei pe care cai putere importati vajaie ca la curse. "Ulita veche", fosta sosea care lega Clujul de Brasov, unde la nr. 234 se afla casa natala a scriitorului, casa ramasa "de la mosul Simion Blaga, care fusese pe vremuri, pana pe la 1870, preot in sat... o cladire veche, destul de masiva in asemanare cu celalalte", scoala ridicata in 1875 si moara a carei existenta dateaza cu nonsalanta de prin anii 1500, a devenit un fel de Lipscani ai Bucurestiului: veche si mai mult cu rol decorativ. Acum "Ulita noua" indeplineste atributiile de fata a satului. Arinii de pe malul Sebesului, acolo unde Blaga povestea ca-si pazea si indopa gastele pana "cand gusile prezentau conturiri onorabile", imputinati de-ti ajunge o mana ca sa-i numeri... "nici ei nu mai sunt ce-au fost", dupa spusele unui satean. Locul despadurit a luat forma unui debuseu pentru deseuri. Numai portiunile de pamant rosu, cazute pe deal ca niste cravate, au ramas aceleasi. Mai precis, "rapele" pomenite cu ardoare de Blaga in cartea sa autobiografica "Hronicul si cantecul varstelor": "Zarea mea spre rasarit era cuprinsa de Coasta cu viile si cu «rapele rosii», niste formatiuni geologice bizare ca o arhitectura de poveste sau ca o asezare de temple egiptene, cu columne de cremene si foc".
CASA MEMORIALA. "Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi. Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta/ Si asteptati sa vorbesc. – De unde sa-ncep?", spunea retoric Lucian Blaga. De niciunde. Casa inspira si expira amintire. Iar pe alocuri se poate spune ca vorbeste de la sine. Prima imagine care-ti prinde privirea este cea a surii, sau mai bine zis, a unui zid deteriorat si subred care mai ca sta sa cada. "Proiectul initial de restaurare a casei a fost stopat, iar din vechea sura n-au mai ramas decat zidurile dinspre curte, acoperisul s-a prabusit in primavara anului 2001", explica cu regret in ton ghidul casei. Totul "se amana" si iar se amana. In fine! Periplul incepe, femeia intra in casa, presara cu patos, pe ici colo, versuri blagiene, si o data cu asta, ca un efect secundar, atentia-mi aterizeaza pe pista povestirilor. "In anul 1957, casa este mostenita de Iuliu si Vetuta Santei, iar in 1966 acestia devin proprietari unici. O marturie a Vetutei Santei (plecata si ea in lumea umbrelor) merita a fi consemnata. Este vorba despre o ultima vizita pe care Blaga, insotit de un grup de prieteni, o face in satul copilariei. Atunci a rugat-o pe Marioara Pacurariu, matusa Vetutei, sa nu schimbe nimic din infatisarea casei, pentru ca el stie ca peste o suta de ani casa aceasta va deveni muzeu", spune plin de verva ghidul. O dorinta a celui care nu strivea "corola de minuni a lumii" ramasa neimplinita insa – doar nu-i decat o expresie a unui soi de testament literar – caci familia Santei a schimbat infatisarea casei imediat ce a devenit proprietara. Iar banii trebuinciosi reamenajarii... "sunt pierduti, pesemne, in hatisurile administrative", isi da cu parerea femeia. Sfarseste cum se cuvine, cu omagii, o mare de omagii... Blaga ar putea face pluta pe ele.
LANCRANJENII. Om care sa-l fi intalnit pe Blaga pe vremea cand venea prin sat nu mai e, ultimul a plecat "de printre noi" anul trecut. Insa impresia cu care ramai dupa ce stai de vorba cu lancranjenii este una singura: nu l-au dat uitarii. Toti au auzit de vizitele scriitorului facute prietenului sau, preotul Lasita, cel care l-a si inmormantat de altfel, nu stiu ce carti, ce poezii a scris, dar coreleaza involuntar imaginea rapelor de pe deal cu cea a poetului. Prin excelenta, niste purtatori de cuvant. "Eu cred ca rapa lu’ Blaga este asta prima, cea a Lancramului, nu aia a Sebesului", explica o sateanca prinsa peste urechi in dilema. "Multe s-au schimbat" de la moartea scriitorului. Familii de lancranjeni get-beget daca "mai sunt vreo zece", caci la un moment dat s-a petrecut un adevarat exod in sat: fiecare a plecat care incotro si "nu s-a mai intors". Iar cele ramase aici, solitare ca niste Robinsoni, sunt eminamente formate din batrani. "Acum gasesti in sat oameni din Ghirdon, Vingard, Daia Romana si Rosia Montana", rationeaza cu voce tare Onu Onica, inteleptul satului, cel care a compus versurile inmormantarii lui Blaga. Nici indeletnicirile oamenilor nu mai sunt aceleasi. Mai toti si-au dat pamantul "la asociatie" si, desigur, o data cu asta, munca la camp a disparut in fluxul emanciparii. "Dar asta e! Acum Lancramul a devenit cartier al Sebesului, este mult urbanizat", spune preotul satului. Daca se mai poate vorbi propriu-zis despre un sat.
SALA DE SPORT. Locul de veci al celui care credea cu tarie ca "vesnicia s-a nascut la sat" se afla in capatul Ulitei vechi, in curtea bisericii, la cativa metri de scoala. Un mormant simplu, imprejmuit de gard viu, se prea poate iedera. In fata lui, sala de sport: o ridicatura toata numai termopan care sta in contra dorintei poetului, dupa cum marturiseste in cartea sa "Luntrea lui Caron", de a putea vedea zarile. In spatele salii de sport, copii jucandu-se. Printre copii, preoteasa. "De anul trecut este constructia gata, insa noi nu facem decat sa stam si sa ne uitam la ea. Asteptam sa vedem ce se intampla: se taie sau nu se taie. Inainte era un zid darapanat intr-un fel de mlastina. S-a drenat apa, iar pe locul ramas a fost ridicata constructia", explica preoteasa, facand referire astfel la sfada interminabila, iscata in urma "inspiratiei" pesediste de a construi un loc de relaxare taman la picioarele mormantului. Si nitam-nisam: "Satenii nu vor sa fie daramata, am adunat intr-o singura zi 525 de semnaturi ca sa arat acest lucru. Vor un loc de joaca pentru cei mici. Iar acum se simt ca niste copii carora le-ai luat jucaria imediat dupa ce le-ai dat-o", imi spune preoteasa vadit descumpanita. Apoi mormaie adagial, in scopul de a-si pleda cauza: "Daca nu ma credeti, intrebati-i pe ei!". Si asa s-a dovedit a fi. Lancranjenii nu doresc demolarea salii, toti parca gandesc la unison: "Ce-a fost construit sa nu se mai strice!".

http://www.jurnalul.ro/articol_55688/satul_de_lacrimi_fara_leac.html