Cel mai iubit sfânt de pe pământ!

Doi Moşi, mai multe jucării

Clericii au insistat foarte mult să fie recunoscut adevărul istoric, religios, anume că Moşul care aduce daruri este Sf. Nicolae (foto). Popoarele doreau să-şi păstreze şi obiceiurile străvechi legate de sărbătorile de iarnă.

Până la urmă s-a ajuns la un compromis: astăzi există două sărbători la care copiii primesc daruri: pe 6 decembrie, Moş Nicolae le umple cizmuliţele cu dulciuri, iar de sărbătoarea naşterii Domnului Iisus Hristos – cel care spunea mereu „Lăsaţi copiii să vină la mine!" – Moş Crăciun le pune sub brad jucării, haine şi dulciuri.

Moş Crăciun vine de departe, de foarte departe, din negura timpului şi a religiilor. De pe toate coordonatele geografice a luat câte un obicei, până ce a devenit astăzi Moşul cu daruri care ne încântă sărbătorile de iarnă.

La începutul începuturilor, Crăciunul venea cu un car ceresc de aur, aşa cum se cuvenea unui zeu solar, în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie – 7 ianuarie). Atunci se deschideau cerurile, se făceau ursirile pentru noul an, se activa magia, iar timpul se reînnoia. „Sus, la dalbe mănăstiri/ La cel jeţ de aur scris/ Şede Moş Crăciun bătrân/ Şi cu bunul Dumnezeu/ Iar în rând cu ei stătea/ Blânda Maică Precista", spune o străveche colindă românească.


Oamenii îi celebrau aprinzând focuri mari, pentru că lumina era darul suprem pe care îl puteau primi în anotimpul cel mai întunecat, cel mai rece, când toată natura se ascunde, se „coconeşte" pentru a renaşte. Ritualul aprinderii butucului în noaptea Crăciunului solar însemna izbucnirea bucuriei în mii de scântei de foc. Copiii primeau fructe, prăjiturele şi colaci. Bradul, arborele consacrat Maicii Preciste, era purtat de urători pe uliţele satelor.


Cizmuliţele lui Odin


Festivalul solstiţial era celebrat în toată Europa. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă - Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza - au funcţionat de-a lungul vremii ca momente independente. Ţăranii români folosesc şi în ziua de astăzi, pe lângă calendarul ortodox, un calendar neoficial, transmis folcloric. În acesta din urmă se regăsesc obiceiurile străvechi, din epoca precreştină, a stabilirii timpului pentru arat şi semănat, pentru peţit şi logodit, pentru aflarea ursitei.


Crăciun era un zeu solar, specific teritoriilor locuite de geto-daci, identificat cu zeul bătrân Saturn şi cu zeul iranian Mithra, a cărui naştere se celebra tocmai pe 25 decembrie. Obiceiul a fost atestat şi la aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.

Copiii mergeau pe la case şi urau, iar oamenii le puneau în trăistuţe tot ce aveau mai bun. În nordul Europei, zeul Odin organiza o mare vânătoare cu prilejul solstiţiului de iarnă. Acesta avea un cal zburător, Slepnir, foarte iubit de copii. În noaptea marii vânători, copiii puneau în botine, lângă vetre, tot felul de legume şi fructe pentru ca Slepnir să prindă puteri. Se spunea că acesta intră pe coşurile vetrelor, mănâncă toate bunătăţile, apoi zboară mai departe. Copiii încercau să nu adoarmă, ca să îl vadă pe Slepnir. Drept mulţumire pentru grija şi iubirea ce-o avea faţă de calul său, Odin le punea în cizmuliţe dulciuri şi jucărioare minunate.

Sfântul Nicolae, imaginea lui Moş Crăciun

La baza mitului Moş Crăciun, aşa cum îl ştiu copiii din ziua de astăzi, se află Episcopul Nicolae din Myra, Licia, pe teritoriul Anatoliei bizantine. Nicolae a trăit în sec. IV d.H. şi a rămas în conştiinţa oamenilor ca un mare iubitor de copii. Fiind bogat, îi plăcea să surprindă copiii cu tot felul de daruri, pe care le arunca prin ferestrele deschise, astfel încât să nu fie văzut. Uneori, pândea la fereastră să vadă reacţia copiilor. Nimic nu-i făcea plăcere mai mare decât să vadă copiii bucurându-se. Mai ales atunci când era vorba despre copii bolnavi, pentru că darurile sale aveau şi capacitatea de a aduce vindecarea, datorită faptului că erau oferite cu dragoste. Copiii nu ştiau de la cine primeau darurile, crezând că este vorba despre un personaj divin. De fapt, aşa şi era.


Ulterior, biserica i-a recunoscut faptele miraculoase, viaţa pusă în slujba ajutorării copiilor şi săracilor şi l-a trecut în rândul sfinţilor. Vechea biserică rusă s-a clădit în onoarea Sf. Nicolae. Biserica Romano-Catolică îl onorează.

Moaşte ale Sf. Nicolae au fost duse la Bari, Italia, în 1087, devenind loc de pelerinaj. Ziua dedicată lui este cea de 6 decembrie. Imaginea actuală a lui Moş Crăciun, cu mantia roşie, mitra ţuguiată şi bastonul pastoral este inspirată după icoanele cu Sf. Nicolae, şi nu după imaginea creată de compania Coca-Cola pentru a-şi promova produsele, cum s-a afirmat de nenumărate ori. Numai că Sf. Nicolae din Myra nu era gras.
Până la al Doilea Război Mondial, Moşul care aducea daruri copiilor era ajutat doar de Piter, un băiat de culoare.

Acesta era tot un personaj real din viaţa Sf. Nicolae din Myra, un copil etiopian cumpărat şi eliberat de către acesta de la o piaţă de sclavi. Piter nu a vrut să plece de lângă Nicolae, însoţindu-l peste tot şi ajutându-l să construiască jucărioare din lemn. În zilele noastre, pentru ca să nu se nască tot felul de controverse rasiale, s-a spus că negreala lui Piter vine de la... funinginea din hornuri, el fiind cel care pune darurile sub brad. A existat o perioadă când acest personaj de culoare a fost asociat cu diavolul. Legendele germanice spun că un demon cobora noaptea pe hornurile caselor şi îmbolnăvea copiii de gripă. Sau îi fura, băgându-i într-un sac, să-i mănânce mai târziu.


Un om sfânt – Sf. Nicolae sau Sf. Petru, în unele versiuni – a prins demonul şi l-a obligat să intre înapoi pe hornurile caselor şi să lase jucării copiilor pe care i-a chinuit. Demonul a rămas în slujba sfântului, fiind obligat an după an să livreze darurile Moşului. Atât de mult se plângea demonul de sarcinile sale, încât sfântul i-a promis că o să-i dea drumul să plece în Iad, dacă îi aduce alte ajutoare.

Cum toată lumea se ferea de demon, acesta n-a găsit decât tot nişte fiinţe demonice: elfii şi impiii. Mici, urecheaţi, răutăcioşi, neîndemânatici, făcând tot felul de încurcături, au devenit, cu timpul, ajutoarele de bază pentru Moş Crăciun. Care trebuie totuşi să-i supravegheze continuu, pentru că fac numai prostioare. Singura misiune pe care o execută cu plăcere este aceea să intre în casele în care sunt copii răi şi să le pună o nuieluşă drept avertisment, în loc de jucării.



Sinterklaas, Zvarte Pieten şi renii


După 1945, canadienii au contribuit la „ajutoarele" lui Sinterklaas, atribuindu-i moşului câte un Piter pentru fiecare atribuţie. Un Zvarte Pieten (Piter cel Negru) e responsabil cu navigaţia, altul, cu pătrunderea în case pe hornuri, încă unul, cu descifratul biletelor de la copii etc. Pentru mai mult amuzament, şi după tipicul elfilor germanici, aceştia nu erau prea destoinici, periclitând fără voie întreaga misiune de împărţire a darurilor. Renii, deşi de origine nordică, au fost introduşi în poveste de americani, păstrând totuşi, latura comică a ajutoarelor Moşului. Ei înlocuiesc, fiecare cu specificul său, atribuţiile magnificului cal zburător Slepnir, al zeului nordic Odin.
Americanii l-au rebotezat pe Sinterklaas în Santa Claus, apărând pentru prima dată în volumul „Istoria New Yorkului", de Washington Irving, în 1809. Numai că era un marinar olandez, fumând pipă şi purtând o manta îmblănită de culoare verde. Nici pomeneală de înfăţişarea tipică de episcop a Sf. Nicolae.

În 1823, Moş Crăciun apărea ca Moş Nicolae în „The Sentinel", o imagine mai aproape de realitate. Gras, cu nasul borcănat, cu barbă şi plete albe, însoţit de cei opt reni, este din 1863, de pe o ilustraţie a celebrului desenator Thomas Nast, apărută în „Harper’s Weekly". Haddon Sundblom a folosit o imagine asemănătoare pentru campania de Crăciun a companiei Coca-Cola, de unde s-a şi crezut multă vreme că Moş Crăciun a fost „inventat" de celebra firmă.


Moş Crăciun, „arestat"

Unele biserici creştine s-au opus popularităţii Moşului care aduce daruri şi chiar l-au interzis. În secolul XVI, protestanţii şi puritanii din America, apoi cei din Anglia, în sec. XVII, l-au interzis pe Moş Crăciun, considerându-l ori păgân, ori... romano–catolic, atrăgând asupra lor satira lui Josiah King, intitulată „Procesul lui Moş Crăciun".


Moşul a fost „eliberat" în 1686, dar îl mai aşteptau zile negre. În 1958, reverendul Paul Nedergaard din Copenhaga l-a „denunţat" iarăşi ca păgân pe Moş Crăciun. Martorii lui Iehova refuză să celebreze Crăciunul în general. Clericii creştini au militat îndelung ca „Moşul cu darurile" să fie Sf. Nicolae, pe 6 decembrie, respectându-se specificul darurilor acestuia ca binefaceri anonime.

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos ar trebui celebrată fără adaosuri păgâne, sunt de părere preoţii creştini. Însă Martin Luther s-a „luptat" şi cu Sf. Nicolae, inventând un spirit - un copilaş blond, cu aripioare – care să aducă daruri copiilor. Iniţial, acesta a vrut ca îngeraşul să-l reprezinte pe Iisus copil, dar mitul Christkind are şi el rădăcini mai vechi, originare din regiunea Alsacia. Acest spirit, Christkind, este aşteptat astăzi de copiii din Germania, Elveţia, Austria, Liechtenstein şi din sudul Braziliei.


Poate că pentru adulţii fără spiritul umorului contează cine aduce daruri copiilor, dar un singur lucru e cert: de Sf. Nicolae şi de Crăciun, numai copiii care nu primesc daruri sunt trişti. Şi ce mai contează cine sunt ajutoarele Moşului, atâta timp cât ele aduc zâmbetul pe chipul copiilor noştri şi bucuria în sufletele lor?!

from adevarul