Muntele Traficanţilor
Pârâul curat şerpuieşte vioi printre rădăcinile copacilor tropicali invadaţi de liane şi de alte plante parazite care atârnă grele pe trunchiuri. Călăuza, un băiat negricios cu o mustaţă de tăciune, ne aruncă priviri speriate când pregătim camera de filmat şi aparatul foto. Coborâm spre firul de apă peste care se profilează un mic luminiş mascat de un arbore imens. Din spatele copacului, se iţeşte un adăpost improvizat dintr-o folie de plastic sprijinită pe ţăruşi înalţi. E un laborator de producere a cocainei în inima pădurii tropicale. Bine aţi venit în Columbia!
Vânzătorul ambulant cu tăblia de lemn agăţată de gât se ţine scai după noi, îmbiindu-ne cu ţigări, fructe şi tot felul de mărunţişuri. Vocea îi coboară puţin în momentul în care ne întreabă dacă nu dorim "coquita" – numele de alint al unuia dintre cele mai periculoase droguri din lume – cocaina. E ceas de noapte pe Avenida Sexta în centrul oraşului Cali, devenit atât de cunoscut la sfârşitul anilor ’80 din cauza cartelului ce domina, alături de cartelul lui Pablo Escobar din Medellin, traficul de droguri mondial. Avenida Sexta este cel mai frecventat bulevard din Cali după lăsarea întunericului datorită cluburilor de salsa sau merengue şi datorită numeroaselor discoteci din care muzica electro zumzăie până în stradă, amestecându-se cu zgomotul motoarelor de Dodge Viper şi de alte maşini opulente. Mirosurile de grătare se amestecă cu răcoarea care se lasă încet spre Pământ şi dă senzaţia unei lumi fără griji. La o privire mai atentă însă, din tumultul de lume care se prelinge pe trotuare se observă un lung şir de siluete care nu fac parte din mişcarea continuă a străzii. Sunt fete de vârstă foarte fragedă, cu nişte trăsături ale feţei şi nişte corpuri de abanos care le-ar face invidioase pe orice modele care apar pe coperţile tabloidelor lumii. Sunt prostituatele din Cali, frumuseţi fără noroc care se vând pe câteva zeci de dolari sau pe câteva linii de cocaină. Deşi vremea cartelurilor a apus, drogurile îşi fac simţită prezenţa la tot pasul. Pe străzile din Cali, un gram de coquita costă 5 dolari sau zece mii de pesos. În junglă însă, în zonele sălbatice unde guvernul nu are nici un fel de control, preţurile scad.
MAR CARIBE. Lăsăm în urmă Cali şi, după un scurt zbor cu un avion al companiei AeroRepublica, aterizăm în Cartagena, pe ţărmul mării Caraibelor. O perlă a arhitecturii coloniale, oraşul este unul dintre locurile preferate ale scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez care a şi lucrat ca jurnalist la o publicaţie de aici. Forturile păzite de tunuri şi ghiulelele stivuite lângă ţevile de metal amintesc despre numeroasele atacuri ale piraţilor asupra prosperului oraş portuar. Soarele reflectat în paleta de culori a fructelor de mango şi de papaya contrastează cu zidurile albe şi creează un tablou în care mirosul puternic al cârnaţilor de porc chorizo îşi face cu greu loc. Vânzătoare solide, cu şoldurile late, cară pe cap coşurile împletite din care se revarsă lămâi şi portocale de diferite soiuri. Şi aici ca şi în Cali, cocaina şi sexul sunt oferite în plină stradă. Preţurile au scăzut însă. Un gram este acum trei dolari. Semn că suntem mai aproape de sursă. Paginile ziarelor sunt pline de pozele unor politicieni din fostele regimuri care au protejat traficul de droguri. Unii dintre aceştia au ajuns la înţelegeri cu guvernul, şi-au cedat averile şi au încasat doar câţiva ani de puşcărie pe care îi petrec în celule cu aer condiţionat, room service şi televizor. Politica şi drogurile fac casă bună de mulţi ani în ţara sud-americană care exportă cea mai mare cantitate de cocaină pe pieţele lumii.
SIERRA NEVADA DE SANTA MARTA. Autobuzul ne poartă timp de opt ore de-a lungul mării, pe lângă nesfârşite plantaţii de banane. Trecem prin Baranquillia, un alt oraş port la Caraibe, oraş industrial unde s-a născut Shakira, celebrul star pop. Lăsăm în urmă şi frivola imagine a cântăreţei şi maşina opreşte în autogara din Santa Marta, localitatea unde şi-a dat duhul Simon Bolivar, eroul Americii Latine. Santa Marta nu e foarte departe de graniţa cu Venezuela şi e un loc în care politicile agresive ale lui Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei, au un impact direct. Sloganurile pro-Chavez sunt întâlnite pe zidurile clădirilor în timp ce guvernul columbian şi preşedintele Columbiei, Alvaro Uribe, sunt pictaţi în cuvinte obscene. Preţul cocainei a scăzut din nou, ajungând la doar doi dolari pe gram cu condiţia să cumperi minimum zece grame. Nimeni nu se mai încurcă aici cu cantităţi infime.
Din Santa Marta mai e un pas până la începutul pădurii tropicale din Munţii Sierra Nevada. Cu înălţimi de până la 5.700 de metri, munţii se întind până la graniţa cu Venezuela. Guvernul nu are controlul asupra acestei regiuni, puterea fiind împărţită aici între forţe paramilitare organizate de către bogătaşi locali care controlează traficul de cocaină şi Ejercito de Liberacion Nacional – ELN – Armata de Eliberare Naţională, o grupare militară de stânga, clasificată drept teroristă de către guvernul columbian şi majoritatea statelor lumii. ELN s-a făcut remarcată în multe rânduri prin răpirile pe care le-a organizat. Chiar aici, în Sierra Nevada, ELN a răpit în urmă cu patru ani un grup de turişti englezi şi israelieni care au fost eliberaţi în urma eforturilor armatei naţionale dar şi cu ajutorul unor membri ai forţelor paramilitare.
EL CAMPESINO. El Campesino e un ţăran columbian căruia îi protejăm identitatea şi care ne-a fost ghid în periplul nostru prin jungla din Sierra Nevada. Mic de statură dar cu o constituţie robustă, El Campesino vorbeşte o spaniolă molatecă şi zâmbeşte mai tot timpul. Cunoaşte ca în palmă cărările din munţi şi istoria locurilor. Timp de şase zile avea să fie protectorul nostru în drumul spre Ciudad Perdida, un sit arheologic greu accesibil din Sierra Nevada. Un loc sacru pentru triburile de indieni din munţi şi un loc înconjurat de plantaţii de coca şi forţe paramilitare. Un loc în fierbere, unde traficul de droguri şi arme aduse de peste graniţă, din Venezuela, alături de sărăcia extremă şi discriminarea indienilor fermentează un nou posibil conflict în Columbia.
După două zile de discuţii pe cărările colbuite ale munţilor pe care fantomatic apar călăreţi cu puşti în spate ca în filmele western, El Campesino ne spune că nu avem de ce să ne temem fiindcă forţele paramilitare locale scanează toată zona şi nu vor permite grupărilor precum ELN să facă vreo mişcare asupra noastră. În fapt, aveam să realizăm că El Campesino lucrează pentru paramilitari. "Mama mea este în spital în Cartagena pentru o operaţie. Costă patru milioane de pesos (n.a. – aproximativ 2.000 de dolari) şi eu nu aveam banii ăştia. Am apelat la un om bun, un bogătaş care organizează şi paramilitarii. Acesta mi-a împrumutat banii şi acum trebuie să-i plătesc înapoi şi eu şi fraţii mei. E un om bun, omul acesta, toată lumea se duce la el când are nevoie de bani. E foarte puternic şi îi ajută pe cei săraci", ne spune El Campesino. Tot el ne povesteşte despre un alt bărbat, un şef şi mai mare care locuieşte în Medellin şi care îşi formează aici în Sierra Nevada o armată de 3.000 de oameni. Armele, AK 47 şi Galil, de producţie israeliană sunt aduse de peste graniţă, din Venezuela. Un kilogram de cocaină înseamnă două Galil. În fapt, guvernul de la Bogota şi-a exprimat de multe ori îngrijorarea că regimul Chavez sprijină mişcările antiguvernamentale din Columbia. Nu este însă numai Chavez, este şi sărăcia şi nesiguranţa în care trăiesc aceşti oameni. El Campesino ne spune cu mândrie că, în Cartagena şi Santa Marta, criminalitatea a scăzut foarte mult datorită şefului care a organizat patrule civile care i-au bătut măr pe toţi jefuitorii şi hoţii de pe străzi şi care veghează la siguranţa turiştilor. "Localnicii fac bani de pe urma turiştilor iar turiştii nu mai vin dacă sunt prea multe tâlhării şi furturi", spune columbianul. Pe de altă parte, militarii armatei columbiene se tem să facă diverse abuzuri asupra fermierilor. Într-o vreme, ei nu prea aveau jenă să taie vreun porc sau vreun viţel care nu le aparţinea. Acum, ţăranii înregimentaţi în "miliţiile civile" beneficiază de protecţia comunităţii. În acest fel, grupările paramilitare au căpătat legitimitate în ochii localnicilor de la Caraibe care consideră că guvernul de la Bogota nu face îndeajuns pentru ei.
LOS INDIOS. Prima plantaţie de coca îşi face apariţia nu departe de locul unde a trebuit să abandonăm maşina, o Toyota cu platforma modificată pentru a face faţă drumurilor grele. Plantele de coca, de un verde primăvăratec, se întind pe coasta muntelui, dincolo de un gard rudimentar de sârmă ghimpată. "E proprietatea unui elveţian care s-a căsătorit cu o localnică", spune Campesino. Este prima plantaţie din şirul pe care aveam să-l vedem în cele şase zile de treking pe cărările din Sierra Nevada.
Următoarea oprire – un sat de indieni Koguis care trăiesc şi astăzi precum strămoşii lor. Colibele rotunde de bambus cu acoperiş de paie adăpostesc familii numeroase de omuleţi micuţi cu ochi pătrunzători. Copii şi adulţi, indienii se uită miraţi la străinii care încep să-i fotografieze. Şamanul tribului ne îndepărtează cu un gest amplu. Nu vrea să fie fotografiat. E nevoie de intervenţia lui Campesino pentru a relua "şedinţa" fotografică. Copiii în pielea goală mişună printre colibe. Dintr-o dată, se creează forfotă. O fetiţă a fost muşcată de un scorpion. Şamanul ucide insecta târâtoare. Femeile tribului pregătesc o poţiune de ierburi şi o scapă pe fetiţă de orice pericol. Sunt doar secvenţe obişnuite din viaţa indienilor Koguis. Aceştia, amabili, ne întind şi nouă bucăţile de trestie de zahăr secţionate cu maceta din care se prelinge o substanţă zaharoasă care îţi dă energie. Nu plecăm însă înainte de a observa cele câteva plante de coca crescute în spatele colibelor. Pentru Koguis, mestecatul frunzelor de coca face parte din tradiţie şi, alături de trestia de zahăr, oferă energia vitală pentru supravieţuirea la mare altitudine.
COQUITA. "Mâine dimineaţă vom merge la un laborator de cocaină", ne spune Campesino în timp ce, osteniţi, ne uităm cu jind la hamacele în care aveam să ne petrecem noaptea. Întunericul este fulgerat de insectele zburătoare luminescente ce se aşează pe plasa de protecţie întinsă peste hamac. Trăim senzaţia că ne aflăm într-un coşciug moale, înconjurat de sunetele adânci ale junglei şi ale golurilor dintre munţi. Dimineaţa ne găseşte înfriguraţi în jurul unei căni de cafea amestecată cu cacao. Cafeaua columbiană este cea mai bună din lume!
El Campesino ne prezintă un alt om al muntelui care ne va duce spre laboratorul din junglă. Acest om, un ţăran tânăr din regiune, este unul dintre cei mulţi care lucrează la transformarea frunzelor de coca în pasta ce în final este transformată în pulbere albă. La fel ca şi alţii înaintea lui, tânărul explică faptul că nu există altă posibilitate de subzistenţă în zonă. Mare parte din vină, spun localnicii, o are guvernul care a dat cu ierbicide din avioane în urmă cu câţiva ani ca să stârpească plantaţiile de coca însă au distrus în felul ăsta şi culturile de cartofi şi de alte legume. Ironia sorţii, planta care creşte parcă mai viguroasă pe aceste terenuri tratate este coca. Însoţitorul nostru nu are deloc faţă de criminal. El câştigă foarte puţin din procesarea frunzelor de coca şi abia îşi întreţine familia. Mult mai sus pe lanţul traficului se fac banii cei mulţi.
Sub lentila aparatului de filmat, tânărul ne arată tot procesul de producere a cocainei în laboratorul ascuns de vegetaţia deasă a junglei. Dintre ingredientele folosite pentru macerarea frunzelor de coca nu lipsesc sarea, varul, soda caustică, benzina şi acidul sulfuric. Vizualizarea procesului ar fi coşmarul oricărui consumator de cocaină care dă bani grei pe drog în Europa sau Statele Unite. Frunzele se toacă pe pământ, se amestecă bine cu sare şi var, se ţin la "dospit" cu benzină, într-un butoi, borhotul se aruncă, benzina se separă de suspensia cu alcaloid prin tratare cu acid sulfuric, acidul se neutralizează cu sodă caustică, suspensia de coca în apă se purifică apoi cu permanganat de potasiu, smântâna rezultată se filtrează prin tifon şi rămâne, la finalul unei munci monotone şi cât se poate de împuţite, un boţ de cocaină bază. Câte un boţ pe zi şi, la două săptămâni, "farmacistul" obţine un kilogram de pastă de cocaină curată, naturală, fără "E"-uri, Dumnezeu pe pământ…
LOS DINEROS. Nu departe de laborator, se află şi plantaţia de coca de unde tânărul îşi alimentează afacerea. Ţăranii jumulesc arbustul, frunza creşte la loc o dată la trei luni, aşadar patru recolte pe an, laboratorul din junglă produce de duduie… Pasta de coca, produsă aici, ajunge la o fermă din zonă unde este transformată în pulbere. De aici ia drumul traficanţilor care o exportă spre SUA şi Europa. Conform celui mai recent studiu al ONU, consumul de cocaină a atins, în ultima perioadă, nivele record în Europa şi SUA. Pe drumul de la laboratorul din jungla columbiană până în capitalele europene, inclusiv Bucureştiul, marfa înregistrează o creştere de preţ per gram de la jumătate de dolar la 100 de dolari. Şi asta în condiţiile în care puritatea drogului este şi ea diluată până în momentul când cocaina ajunge pe pieţele vestice. Rata profitului, de douăzeci de mii la sută pe întregul traseu ilicit, e întrecută cel mult de afacerile cu diamante…
Consecinţele acestui trafic, morţile cauzate de praful alb, sunt însă departe de luxurianta junglă columbiană unde Campesino şi tânărul stăpân al laboratorului au alte griji care-i transformă în micuţe rotiţe în industria globală a morţii.
Îl lăsăm pe ţăranul care nu demult a împlinit 18 ani să îşi gătească mai departe pasta de cocaină în bucătăria morţii din inima junglei. Vecinii lui urmau să vină cu sacii de frunze, ca el să le prelucreze. La 20 de kilograme de frunze iese unul de pastă, calitatea întâi. Adică vreo mie jumătate de dolari. Banii se împart pe din două, proprietarii frunzelor şi fabricantul îşi împart şi riscul. Dacă vine armata, lor le aruncă pesticide pe arbuştii de coca, lui îi prăjesc fabrica. A doua zi, altă colibă din crengi îşi face apariţia pe firul râului, alte bidoane cu benzină, acid sulfuric şi sodă caustică, picioarele ţăranilor croiesc o nouă cărare prin junglă, cărăuşul care strânge "recolta" de calupuri de cocaină are să afle noua adresă, de unde să încarce pe măgar preţioasa pastă bună de export.
Nici cultivatorii de coca, nici tânărul fabricant nu pun "botul" pe "produsul finit". Chiar se strâmbă când îi întrebi. E clar că îi cunosc în amănunt virtuţile distructive. Ştiu bine că "marfa" lor face victime nu doar pe continentele lumii, ci şi în ţara lor. Sunt cartiere în capitala Columbiei, Bogota, unde drogaţii se târâie ca şerpii pe pământ, cu mâinile întinse, cerşind o… priză de coca.
Ne despărţim de tânărul fabricant de coca şi nu luăm amintire nici un pic de marfă. Doar unul dintre membrii expediţiei are ditamai caria înfundată cu vată, îmbibată cu pastă de coca. E un norocos: îl lovise o nevralgie cumplită şi era alergic la ibuprofen. Puternicul anestezic, administrat de Campesino, i-a făcut viaţa suportabilă vreme de trei zile. La coborârea de pe Muntele Traficanţilor, în drum spre Santa Marta, o patrulă a armatei ne-a percheziţionat cu băgare de seamă bagajele. E drept, soldaţii căutau mai ales arme şi piese arheologice. Posesia drogurilor, în cantitate mică, este tolerată în Columbia. Însă nici un om cu scaun la cap nu şi-ar permite să rişte un popas în puşcăriile columbiene, atât de nasoale încât, prin comparaţie cu ele, închisorile româneşti sunt hoteluri de trei stele.
Speedy de la Otopeni
După o escală de câteva ore la Paris, cursa Air France a aterizat, în sfârşit, la Bucureşti. Rând pe rând, toţi pasagerii avionului au părăsit aeroportul după ce şi-au luat în primire bagajele, ce fuseseră în cală, de pe banda transportoare. Toată lumea cu excepţia noastră: "pasagerii columbieni". Bagajele noastre nu mai soseau şi oboseala zborului se simţea din ce în ce mai tare. Dintr-o dată, pe bandă şi-a făcut apariţia un căţeluş simpatic care a început să zburde. Căţeluşul, aflat la capătul unei lese ţinute de cealaltă parte de un ofiţer de frontieră era unul dintre câinii anti-drog folosiţi de autorităţile de pe aeroport pentru a găsi eventualele narcotice ascunse în bagaje. Şi iată că apar şi bagajele noastre. Ofiţerul de frontieră începe să-l îndemne pe căţeluş: "Hai Speedy! Caută!". Se face lumină: acum ştim de ce am fost lăsaţi în aşteptare! Autorităţile de pe Otopeni au fost înştiinţate că venim din Columbia. Dar Speedy nu găseşte nimic în neregulă pe bandă şi noi credem că putem să ieşim din aeroport şi să plecăm spre casă. Deja aşteptarea noastră durase în jur de o oră. Cu rucsacurile în spate facem cei câţiva paşi spre ieşire când alt funcţionar ne opreşte şi ne cere actele. Suntem invitaţi, pentru percheziţie, într-o cămăruţă a aeroportului. Nici aici nu se găseşte nimic. În schimb însă, poliţiştii ne cer să golim bagajele. Zis şi făcut! Ciorapi murdari şi tricouri asudate în jungla columbia-nă ies la iveală pe o masă de metal. Între timp, stăpânul lui Speedy îl îndeamnă din nou pe acesta să adulmece rucsacurile. Probabil plictisit de atâta insistenţă, Speedy se apropie de unul dintre rucsacuri şi se agaţă cu dinţii de un buzunar lateral. Feţele poliţiştilor se luminează. Schimbă rapid semne între ei indicând, cu coada ochiului, buzunarul lui Speedy. Ni se spune să scoatem ce avem acolo. Şi astfel, din buzunar iese la iveală o altă pereche de ciorapi împuţiţi de o îndoielnică culoare vişinie, culoare rapid împrumutată şi de obrazul stăpânului lui Speedy. Într-un final, sătui şi ei de mascaradă, poliţiştii ne invită să trecem bagajele prin scannerul cu raze X. Se mai iau de o pungă de cafea, de nişte bomboane dar îşi dau seama că au irosit şi timpul lor şi pe al nostru de pomană.
Poftă bună la cocaină
Dacă marijuana e considerat un stupefiant "pentru toată lumea", heroina este "a păduchilor", canabisul e "pentru studenţi", ei bine, cocaina e un drog al "aristocraţiei". Vedem în filme că odrasle de milionari trag pe nas "liniile albe", citim despre orgiile patronate de vedete ale Hollywood-ului şi aflăm din confesiunile starurilor scenei cât de popular e consumul cocainei în lumea bună pe continentul european şi pe cel american. În România, au făcut obiectul scandalurilor legate de consum de droguri (dar şi al anchetelor penale) odraslele de bani-gata.
Robert Mircea Sandu , nepotul preşedintelui FRF, a intrat în puşcărie pentru trafic de cocaină, în vreme ce Raluca, sora lui, a scăpat refugiindu-se în SUA. Ion Ion, fiul lui Ţiriac, a scăpat la mustaţă de condamnare. Cariera lui Adrian Mutu a fost pe muchie de cuţit. Consumul de cocaină, recunoscut de fotbalist, i-a dinamitat serios popularitatea.
Mult-prea controversatul Nicu Gheară, care îi este naş, face obiectul numeroaselor anchete de presă, dar şi al atenţiei serviciilor de informaţii, fiind suspectat că este unul dintre marii furnizori de cocaină ai protipendadei bucureştene. Cârciuma
lui, Karma, a fost închisă la un moment dat de poliţie, pentru că devenise un paradis al consumatorilor şi traficanţilor. Cântăciosul Tudor Sişu, gurist la modă într-o vreme, este pentru a doua oară la puşcărie pentru trafic. Cântăcioasa Ileana Lazariuc, cunoscută mai ales pentru farmecele trupeşti, a scăpat ieftin, a ajuns doar martor în procesul lui Robert Sandu. Şi lumea politică pute a cocaină, dacă amintim doar cazul consilierului parlamentar Potoroc, arestat pentru trafic, sau al Deliei, soţia celui mai căutat traficant român de droguri, Dorel Popa, şefa cabinetului unui senator din Oradea. Cu siguranţă, filmul care însoţeşte acest articol şi poate fi vizionat pe www.jurnalul.ro, le este destinat lor, alături de româneasca urare: "Poftă bună!"
Efecte
Cocaina este unul dintre drogurile de mare risc ce produc în foarte scurt timp dependenţă psihologică. Psihotrop din categoria stimulenţilor, sti-mulează sistemul nervos prin creşterea dopaminei în sinapsele anumitor regiuni cerebrale. Poate fi prizată, fumată sau injectată. Efectele psihologice sunt, în funcţie de doză: senzaţie de euforie, scădere a oboselii şi creştere a performanţelor sportive, creştere a capacităţii de concentrare. În doze mari apar psihoze, stare de iritare, frică, halucinaţii. Pe termen lung, senzaţia de bunăstare se diminuează, lăsând loc reducerii performanţelor sexuale, pierderii poftei de mâncare, episoadelor depresive. Efectele fizice variază, de asemenea, în funcţie de doză. În caz de intoxicaţie se instalează transpiraţie abundentă (sau frisoane), starea de vomă, agitaţie psihomotorie, febră musculară, dilatarea pupilelor. Atacul de cord este un deznodământ des întâlnit al cocainomanilor.
• www.ana.gov.rofrom
jurnalul
