Diplomaţi şi gurmanzi, mărturia unui ministru

de Tudor Cires, Simona Lazar

Gastronomia a jucat întotdeauna un rol important în diplomaţie. Nu de puţine ori, negocierile care erau tergiversate “la masa tratativelor” îşi găseau o mai rapidă soluţionare atunci când erau reluate, neoficial, la dineurile oferite diplomaţilor.

Într-o scrisoare din anul 1934, către publicistul Constantin Bacalbaşa, George Derussi – fost ministru de Externe al României timp de o lună (17 decembrie 1921-19 ianuarie 1922), însă altminteri diplomat de carieră, cu diferite misiuni la ambasade din Europa ale Regatului României – făcea următoarea mărturisire: “Cu toate că am petrecut o viaţă în cariera diplomatică, învinuită, de altfel, pe nedrept de a fi adăpostul tuturor lacomilor şi mâncăcioşilor, mărturisesc că nu mi-a rămas din această lungă activitate nici o slăbiciune gastronomică”.

RUSUL. În scrisoarea citată – publicată de C. Bacalbaşa în volumul său “Dictatura gastronomică” –, Derussi, referindu-se la rolul important pe care l-a jucat gastronomia “în contactul dintre oamenii de stat ai diferitelor ţări”, citează câteva nume de diplomaţi, delegaţi la congresele ce au urmat războiului ruso-turc (pentru români, Războiul de Independenţă) din 1877-1878. “Cronicarii spun că cel mai bun bucătar îl avea d. d’Oubril, al III-lea plenipotenţiar rus”. Cine era însă baronul d’Oubril? Alături de Prinţul Alexandr Gorceakov şi Contele Şuvalov, a făcut parte din delegaţia Rusiei la Congresul de la Berlin de la 13 iunie-13 iulie 1878. Se trăgea dintr-o familie cu tradiţie diplomatică, tatăl său fiind secretarul legaţiei Rusiei la Paris, pe timpul lui Napoleon Bonaparte. Faima de gurmand a tatălui a fost moştenită şi de fiu.

TURCUL. La acelaşi congres berlinez ieşea în evidenţă, ca rafinat gastronom, şi reprezentantul “învinsului”. Alexandru Caratheodory Paşa, primul delegat turc, era recunoscut ca o gazdă desăvârşită, îmbinând eticheta europeană şi cutumele orientale. După ce negociase cu Rusia Tratatul de la San Stefano, în termeni favorabili Imperiului Otoman, îi revenise sarcina de a obţine o pace la fel de amiabilă în 1878. Prinţul de Hohenlohe-Schillingsfürst, unul dintre delegaţii germani la Berlin, în memoriile sale, publicate în 1906 de o editură londoneză, descrie cu lux de amănunte felul în care se desfăşurau întâlnirile diplomatice, inclusiv dineurile oficiale sau mesele secrete ale oamenilor de stat. Aminteşte în paginile cărţii şi de “extraordinarul pilaf servit la una din aceste mese şi din care comesenii, în cap cu cancelarul Bismark, se serveau de câte două ori – ceea ce nu-i împiedica apoi să trateze soarta Imperiului Otoman la fel cu pilaful lui Caratheodory Paşa”.

Dacă Hohenlohe s-a lăsat impresionat de “pilaful paşei”, Derussi n-a fost copleşit de dineurile feţelor împărăteşti la care a fost oaspete: “Nici tradiţionalul Rindfleisch la masa Împăratului Frantz Iosif, nici monumentalele «Taş-Kebaburi» servite în castroane de aur masiv la Curtea Sultanului Abdul Hamid, nici măcar meniurile schimonosite ale Ţarului Ferdinand al Bulgariei nu mi-au lăsat vreo amintire deosebită”. Mărturisirea avea să-i facă pe unii dintre contemporanii săi să considere că tocmai această “neputinţă” de a aprecia bucatele puternicilor lumii a făcut ca timpul petrecut ca ministru de Externe să fi fost atât de scurt!

from jurnalul national