Moţii se pregătesc să treacă graniţa. Nu de tot, ci doar cu meşteşugul lor. Dacă aici, în România, nu prea mai are nimeni nevoie de talentul ascuns între culmile Apusenilor, moştenit din moşi-strămoşi, în schimb străinii ştiu să aprecieze originalitatea şi calitatea urmaşilor lui Horea. Asta e povestea butoaielor pentru ţuică, vin sau murături făcute de doi dintre meşterii zonei, Sorin Chira şi Liviu Cristea. Dintre cei puţini care au rămas.
Despici buşteanul în patru, faci doagele după un anume şablon, apoi le agăţi de un cerc metalic pe care l-ai tăiat manual şi gata butoiul din salcâm, stejar, frasin sau fag. E cel cu pereţii drepţi, pentru vin sau murături. Dar mai sunt şi alea bombate, bune pentru ţuică. Vara te speteşti la ele, iar toamna o iei prin ţară, drum întins, să le vinzi, mai ales în zonele viticole. Asta e viaţa dogarilor din Apuseni. Câţi au mai rămas, că majoritatea celor bătrâni s-au stins, iar tinerii nu se mai ocupă azi de aşa ceva. Ba au mai rămas doi de "sămânţă", în comuna Avram Iancu, de parcă s-ar împotrivi "modei" care a îngropat de ani buni încoace meseriile tradiţionale.
Două luni de „pribegie" pe an
Am avut noroc să-i găsim cu numai o săptămână înainte s-o ia din loc cu marfa. Erau aproape gata 60 de butoaie din cele mari, de vin, risipite prin curtea largă prin care se întindea atelierul în aer liber. Munceau de zor, aşa că n-au avut mai mult de un sfert de oră să stea de vorbă cu noi, ca să nu piardă ritmul de lucru. Asta e meseria pe care şi-au ales-o Liviu Cristea şi Sorin Chira, deşi sunt oameni la puţin peste 30 de ani. "Asta e o meserie tipică moţilor, dar pe cale de dispariţie", zice Sorin cu amărăciune. Când vezi "pădurea" asta de butoaie, te miri cum poate să dispară asemenea îndeletnicire.
"Ne-au invadat plasticele, butoaiele din fibră de sticlă", completează Liviu. "Chinezăriile sunt mai ieftine", ne explică primul interlocutor. Aşa că de profit e greu de vorbit acum. "Supravieţuim, asta facem", sare celălalt om. Socoteala e simplă. Au de plătit câte 200 de lei pentru fiecare metru cub de lemn folosit, plus vreo 1.600 de lei pentru închirierea unui camion care să transporte marfa până la destinaţie, iar de acolo Dumnezeu cu mila, că nu eşti sigur dacă vinzi marfa sau nu.
"Au fost ani când am vândut numai un sfert din butoaiele pe care le aveam", ne anunţă nea Chira. Şi asta în două luni de zile cât îi ţin drumurile, în fiecare an, departe de casă. O bute moţească, cea mai mare, de 1.300 de litri, ajunge la aproape 300 de lei. Şi de aici începe gândul cel mare al meşterilor noştri. Dacă la ei în ţară nu mai au căutare, atunci vor să-şi exporte marfa. Aşa ajunge să ne povestească alde Liviu cum a studiat el piaţa europeană. Vorba vine, că a şi muncit pe acolo o bună bucată de vreme. Cert e că a fost prin Franţa, Italia şi Spania, a vorbit cu lumea şi a văzut că e mare cerere de butoaie din lemn, aşa cum sunt cele făcute în Apuseni. "Străinii nu ţin vinul, berea sau ţuica în butoaie din plastic, ci numai în cele din lemn.
Numai la noi nu se ştie ce rău e plasticul. Am văzut în Spania butoaie din stejar în toate restaurantele", povesteşte moţul. "Suntem în aceeaşi oală acum, nu mai există graniţe economice, putem să facem export", ne dovedeşte gazda că e la curent cu mersul lumii, chiar dacă locuieşte în creierii munţilor. "E mare cerere pentru butoaie de bere", aflăm de la cel care a studiat piaţa europeană de profil.
"Asta e salvarea noastră, exportul, că altfel nu mai ţine", vedem convingerea dogarilor. Şi de când vor pleca butoaiele moţeşti spre Occident? Asta e o întrebare mai dificilă pentru gospodarii noştri, că ştiu şi ei cum e cu licenţa de export şi alte hârtii pe care trebuie să le dovedeşti până când vine momentul să treci la treabă. Să faci butoaie pe care să scrie "made in Ţara Moţilor"
from adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu