Dacă ne-am imagina că există un tren numit “IRIS”, în primul rând ar fi unul fără naş! Mereu tânăr. Mereu în mişcare. Un tren în care au urcat de-a lungul anilor mai multe generaţii de fani.
Peste câteva zile, trenul va face o scurtă “haltă”, pentru a-şi sărbători cei 30 de ani de muzică bună. Doar o haltă, pentru că nu are timp să stea prea mult într-o staţie. Trebuie să meargă mai departe, aşa cum spune şi Cristi Minculescu, solistul vocal al formaţiei Iris: “După aniversarea asta, urmează programul obişnuit. Cred că avem deja duminică, pe 7, la Târgu-Jiu sau în altă parte. Asta e o punctare a activităţii noastre. Certifică faptul că formaţia e în plină activitate. Deja e a patra aniversare”.
URCAT DIN MERS. Cristi Minculescu a ajuns printr-o întâmplare fericită în acest tren. Fericită atât pentru el, cât şi pentru formaţie şi pentru fani. “Eu am avut mare noroc. Imediat după Revelionul 1979-1980, când s-au scindat ei, la Iris au rămas doi dintre membrii fondatori şi iniţial aveau nevoie doar de un basist. Au pus ochii pe Anton Haşiaş, de la Harap Alb, unde eram şi eu. Prin Dorian Ciubuc. Dorian era cu ei de la începuturi, din ’76. Anton le-a zis: «Aduc pe cineva ca să dea o probă, că poate vă place». Ei au zis că au nevoie doar de el. Dar el a insistat şi e o fază hazlie, că eu am intrat cu Anton în camera în care repetau, iar ei au întrebat: «Băi, ai zis că vii cu un băiat. Unde e?». Eu fiind înăuntru. Am dat proba şi de la 6 ianuarie 1980 am rămas acolo. Deci am avut un noroc fantastic. În plus, ei deja aveau notorietate în Bucureşti. Cântau de patru ani. Vedeam tineri cu tricouri cu Iris în oraş. Norocul a fost că nu-i văzusem niciodată şi n-am avut emoţii când am dat proba. Probabil, dacă i-aş fi văzut, mi-ar fi tremurat picioarele. Dar nevăzându-i, am mers foarte relaxat”, mărturiseşte Minculescu astăzi, când imaginea lui se confundă cu cea a formaţiei Iris. El spune că mai are şi astăzi emoţii pe scenă uneori: “Înainte de concert. Deja după prima piesă nu mai e o problemă”.
DOAR PENTRU FANI. Suntem aici/ Doar pentru voi/ De rock’n’roll nu ne putem lăsa.../ Veniţi cu toţi la un concert de rock’n’roll/ Veniţi acum şi nimeni nu-i va da ocol/ Totul vă va fascina,/ Iar seara nu va mai pleca/ Şi vom rămâne tineri ani în şir...”. Pentru Iris nu există concerte mai importante şi altele mai puţin importante. “Diferă doar repertoriul”, explică Minculescu. “La astea mari e o încărcătură deosebită, dar şi o presiune pozitivă. Numai că e publicul foarte departe, pe stadioane şi în săli de sport. La club e altă treabă. Şi atunci umbli la repertoriu.” Formaţia ţine cont întotdeauna de fani, iar asta se poate observa cu ochul liber. “La noi e un caz mai special, că, dacă nu era publicul de-a lungul timpului şi media să ne ofere încurajări şi suport moral, practic, n-am fi existat. Probabil a contat mult sau contează şi imaginea din afara scenei. Mulţi sunt foarte tineri, iar asta pentru noi e un lucru mare. Dacă trupa are medie de vârstă 46 de ani sau 47, e onorant, îţi dai seama…” Şi atunci când compun, membrii formaţiei se gândesc la cei care îi ascultă. “Ne gândim la ei. E greu să te pui în locul lor, dar ne gândim cam cum ar recepta respectivul album. La rock e o regulă nescrisă: trebuie să îndeplineşti visele altora. Dar e frumos”, mărturiseşte Cristi.
FĂRĂ FRÂNE. După atâţia ani de muncă şi creaţie, trenul Iris nu se mai poate opri. Funcţionează perfect şi merge mai departe pentru noi generaţii de rockeri care-l descoperă. “De la un timp au dispărut orgoliile. Simt nevoia să folosesc un clişeu pe care-l auziţi tot timpul, cu «discuţii şi contradicţii constructive», care la noi nu intră la categoria «bla-bla». Fiecare are o anumită preferinţă muzicală şi e greu să aduci totul la acelaşi numitor comun. Eu sunt cu legendele vechi, ei mai sunt cu Linkin’ Park, Soundgarden, cu astea noi, Savage Garden, şi uneori e mai dificil, dar am învăţat când să lăsăm de la noi fiecare”, spune Cristi.
“Noi compunem numai la instinct primar şi sper că am ajuns să simţim când ar fi gata o piesă în stare brută, ca şi la croitorie, când iei balotul, măsori şi pe urmă începi să tai. Simţim la un moment dat că ar fi gata, că nu mai trebuie să umbli la piese decât cu chestii de-astea, formă, dacă mai trebuie modificat ceva. E foarte greu să faci din doi în doi sau din trei în trei ani album, pentru că, practic, dacă o faci din doi în doi ani, ai liber doar anul în care îl promovezi. Pe urmă trebuie să te reapuci de altceva. După mine, ideal ar fi pauză doi ani şi în al treilea an să te apuci. Pot să merg o săptămână la club şi să nu iasă nimic sau poţi să faci două-trei într-o zi, cum a fost şi cu «Baby». Poate din afară se vede uşor, dar nu e. Dar, având în vedere că formula asta e din februarie 1986, îţi dai seama, nici nu se mai pune problema.”
ANIVERSARE. Deşi împlineşte 30 de ani, Iris rămâne o formaţie tânără, la cea de-a patra aniversare. “Prima e ca şi cum ai lua titlul la fotbal în premieră. Are şi o încărcătură fantastică”, îşi aminteşte Cristi Minculescu. “A fost a doua, a fost a treia, urmează a patra. S-ar mai preta a cincea. Eu aş face-o la 40, nu la 35. Sperăm să mai fie şi o generaţie sau două de fani. Şi sperăm să vină la 5 octombrie pe Aeroportul Băneasa. Acum vedem şi noi cum stăm. Cum stă numele ăsta după 30 de ani. Câţi vor veni, pentru atâţia vom cânta. Dar, dacă e să ne facă publicul o surpriză, atunci va veni în număr foarte mare.”
from jurnalul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu