Iris, cea mai titrata trupa rock din Romania, a implinit astazi 30 de ani de existenta.
Coada, fie ea si la spectacolele rock de la Polivalenta, era deja un simbol national in Romania sfarsitului de an 1977, momentul in care lumea, fie ea doar lumea muzicii, devenea inca si mai mare: Marea Britanie deschidea, in sfarsit, portile unui gen pana atunci „persecutat”, anume punkul, Clash se grabea sa zdrobeasca o serie „de aur”, odata cu primul sau album, reusind sa impuna sloganul revolutionar „No Elvis, Beatles, Stones”.
Romania tinea, timid, isonul, ascultand la pick-upurile Tesla ceva Bob Dylan si Jimi Hendrix - viniluri aduse pe furis din Vest, sau Emerson, Lake and Palmer in celebrele „Metronomuri” ale lui Cornel Chiriac de la Radio Europa Libera. Influentate de toate acestea, in 1977 se nasteau cateva trupe care aveau sa reziste: Iris, Compact si Semnal M, iar un an mai tarziu avea sa apara si Holograf.
In anul in care incepea disidenta lui Paul Goma, iar Monica Lovinescu era „amendata” la Paris pentru emisiunile ei de la Europa Libera, rebeli cu mai mici pretentii, ramasi in Romania, se adunau seara la o cantare cu veteranii Mondial sau cu cei de la Rosu si Negru, care aveau deja vreo zece ani vechime pe piata, cu Sfinx-ul inca si mai batran, dar in plina forta cu Dan Andrei Aldea la chitara.
Seri la Curtea Veche 43 cu Sorin Chifiriuc si Florin Ochescu, cu Catena, Basorelief sau cu Hendrix-ul Romaniei, Sorin Tudoran. Poate mai mult decat altele, o trupa de rock, nascuta intr-o tara aproape izolata de o lume experimentand schimbarea, avea sa aminteasca de libertate mai bine de un deceniu: Iris.
Cativa baieti cu plete care, fara sa-si propuna cu adevarat sa inventeze sau sa sustina o rezistenta culturala, au ajuns sa „acompanieze” rebeliunea celor pentru care, asa cum spuneau chiar ei candva, „Tara adevarului” devenise prea stramta. Sa nu uitam, „un an de IRIS in comunism face cam cat zece in timpurile de azi”, radea cineva...
Poate e prea mult spus, s-ar indoi unii, in timp ce altii, cei care au calatorit vreodata „pe ape”, sau cu „trenul fara nas”, urmand o anumita „strigare in noapte”, au siguranta ca asa a fost, fie si numai pentru contextul anumitor timpuri care fac din Iris o legenda.
„Hei, hei, nasule, / Da-te dumneata-ntr-o halta jos” - sunau versurile carora multi se grabeau sa le dea intelesuri la moda, incluzandu-le si pe ele intr-un fel de miscare disimulata de rezistenta. La concertele din Vest era rupere de nori pe stadioane si rupere de nori era si la noi: „Veneau cu miile la salile de spectacol, vegheati atent de cei de la Consiliul Culturii, niste oameni obisnuiti cu muzica usoara, cu Dan Spataru si cu Angela Similea.
Astia veneau pe scena imbracati frumos, delicati - pentru cei de la cultura, rockul era ceva promiscuu si mizer. Noi nu aveam nicio teama, desi stiam ca vor fi mereu de la control. Rugam fanii sa stea putin linistiti, cat trecea controlul, apoi declansam nebunia”, povesteste Nelu Dumitrescu, un baiat care avea numai 20 de ani in ‘77, cand a aparut prima data pe scena cu o trupa inventata de el, despre care probabil nici nu gandea ca avea sa devina o legenda: Iris.
from evz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu