HAIDE U CLUJ!

Fotbal Club UNIVERSITATEA Cluj ofera accesul gratuit pe baza cardului STUDCARD la meciurile echipei Clujului. HAIDE U SI HAIDETI STUDENTILOR PE ION MOINA!!!

Asediu cultural cu miros de cârnaţi

Sculptura-gigant din cârnaţi de Pleşcoi a fost instalată la Muzeul Ţăranului Român

Pielea bătrânei Eva este îmbrăcată în mirosul cârnaţilor de Pleşcoi. Corpul bătrân, fără cap, o mână şi un picior, stă ţeapăn în mijlocul sălii de expoziţie de la Muzeul Ţăranului Român. Silueta planturoasă nu este nimic altceva decât un simbol al perenităţii tradiţiilor româneşti. Sculptura - o creaţie Adrian Ilfoveanu - poate fi văzută până pe 25 septembrie în expoziţia "Eva a trăit la Pleşcoi".

De ce Eva şi de ce cârnaţi în artă? Pentru că delicatesa păstrează în interior ideea de tradiţie românească. Iar artiştii Adrian şi Nicu Ilfoveanu au folosit cârnatul ca pe o baionetă în lupta împotriva civilizaţiei fast-food. Sculptorul Adrian Ilfoveanu a ridicat creaţia sa printr-un efort de 14 ore.

S-a folosit de un schelet de lemn, în care a înfipt cu ciocanul câteva sute de cârnaţi – aproape 70 kilograme. Fotograful Nicu Ilfoveanu a adăugat un ingredient la fel de spectaculos în expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român: o serie de portrete cu femeile din localitate; pentru că Evele bătrâne de la Pleşcoi au transmis Evelor tinere secretul unei tradiţii care vorbeşte despre originalitatea unui popor.

Pleşcoi. Centrul revoluţiei culturale

Organizatorii au citit la vernisaj şi manifestul "Proclamaţia de la Pleşcoi", un document care spune că singura forţă de afirmare a identităţii naţionale o reprezintă păstrarea tradiţiilor.

"Suntem pe cale de a ne pierde identitatea culturală. Sub asaltul consumismului ieftin şi facil al civilizaţiei de tip fast-food, ne pierdem tradiţiile. Şi dacă pentru închegarea şi afirmarea lor a fost nevoie de sute de ani, le distrugem acum cu viteza cu care mâncăm un hamburger", se arată în document.

În opinia organizatorului expoziţiei, George Moisescu, cârnatul de Pleşcoi este „un arhetip, un simbol" şi, după modelul francezilor, care „au ţinut cu dinţii de tradiţie, România ar trebui să-şi protejeze produsele de acest tip". La vernisaj a participat şi Elena Udrea, născută chiar în comuna Pleşcoi, judeţul Buzău, în 1973.
from adevarul

"RAZBOINICUL" MATURA TOT!

"Dictatorul", filmul lui Charlie Chaplin, în varianta mioritica.

Dupa Campionatul Mondial de fotbal din SUA, editia 1994, le-am promis telespectorilor TVR ca ma îndepartez de fotbalul românesc care începuse sa se afunde într-o "mizerie morala". Au trecut 13 ani si ma autofelicit pentru hotarârea de atunci.

Am mai vorbit sau scris, sporadic, despre ceea ce se întâmpla prin fotbalul nostru. N-am formulat sentinte, n-am jignit, am exprimat doar unele pareri, dar nu m-am implicat mai mult fiindca încerc un sentiment de sila.

Acum, însa, iertati-ma!, nu mai pot ramâne indiferent. S-a petrecut ceva care ne afunda si mai mult în mocirla. Un antrenor a fost UMILIT de un patron si si-a dat demisia pentru ca i-a fost lezata demnitatea.

Am "colaborat" timp de un an cu acest patron. Când l-a facut tradator pe Boloni, i-am atras atentia respectuos ca "tradatorul" a jucat de 108 ori în nationala României (repet, a României!) si ca a câstigat o Cupa a Campionilor Europeni cu echipa în care investeste patronul de astazi. Când l-a facut vânzator de meciuri pe Iordanescu, i-am amintit, tot respectuos, ca "vânzatorul" a jucat sute de meciuri în aceeasi echipa si ca a contribuit la câstigarea mai multor campionate si Cupe ale României cu echipa patronului de astazi.

Inutil. Mi s-a spus ca sunt parerile sale personale, chiar daca nu sunt si ale clubului în cauza. Ce sa-i faci, asta-i omul!... Ceea ce ma surprinde este ca respectivul nu întelege, desi are mai multi consilieri, faptul ca electoratul pe care conteaza ca sa ajunga presedintele României (!) se împutineaza din cauza comportamentului sau dictatorial. Asa cum are sfatuitori buni în ale afacerilor, n-ar strica sa fie sfatuit de bine si în ale fotbalului.
from prosport

Smiley face-ul implineste 25 de ani

Mai fericit ca niciodata , la varsta de 25 de ani , Emoticonul :- ) are toate motivele sa zambeasca. Primeste atentie , cadouri si un proiect dedicat. UPC Romania a lansat un website-concurs pentru toti cei care vor sa fie in pielea celui mai utilizat si mai simpatic simbol grafic din lume.

Una dintre cele mai importante contributii la vocabularul online a fost inventarea emoticonului cu fata zambitoare , atunci cand un profesor de la Universitatea Carnegie Mellon a folosit trei taste: doua puncte , linie si paranteza intr-un mesaj transmis online , pentru a exprima o gluma. Constructia specifica s-a raspandit rapid din campusul universitar spre alte universitati , medii de afaceri si apoi in jurul lumii , pe masura ce Internetul a devenit tot mai popular. Pentru a sarbatori cei 25 de ani de smiley-faces , dar si pentru a promova comunicarea altfel , UPC Romania a creat Zambarescu.ro , un website unde utilizatorii pot juca ei insisi rolul emoticonului preferat. Cei care incarca cea mai originala fotografie sau cel mai reusit film in care arata cum zambesc , cum se tavalesc de ras , cum sunt seriosi , cum izbucnesc de furie , pe scurt , cum se joaca de-a Zambarescu , pot castiga cate un Pocket PC Mio. Regulamentul concursului este disponibil pe www.zambarescu.ro

Butoaie „made in Ţara Moţilor”

Moţii se pregătesc să treacă graniţa. Nu de tot, ci doar cu meşteşugul lor. Dacă aici, în România, nu prea mai are nimeni nevoie de talentul ascuns între culmile Apusenilor, moştenit din moşi-strămoşi, în schimb străinii ştiu să aprecieze originalitatea şi calitatea urmaşilor lui Horea. Asta e povestea butoaielor pentru ţuică, vin sau murături făcute de doi dintre meşterii zonei, Sorin Chira şi Liviu Cristea. Dintre cei puţini care au rămas.

Despici buşteanul în patru, faci doagele după un anume şablon, apoi le agăţi de un cerc metalic pe care l-ai tăiat manual şi gata butoiul din salcâm, stejar, frasin sau fag. E cel cu pereţii drepţi, pentru vin sau murături. Dar mai sunt şi alea bombate, bune pentru ţuică. Vara te speteşti la ele, iar toamna o iei prin ţară, drum întins, să le vinzi, mai ales în zonele viticole. Asta e viaţa dogarilor din Apuseni. Câţi au mai rămas, că majoritatea celor bătrâni s-au stins, iar tinerii nu se mai ocupă azi de aşa ceva. Ba au mai rămas doi de "sămânţă", în comuna Avram Iancu, de parcă s-ar împotrivi "modei" care a îngropat de ani buni încoace meseriile tradiţionale.

Două luni de „pribegie" pe an

Am avut noroc să-i găsim cu numai o săptămână înainte s-o ia din loc cu marfa. Erau aproape gata 60 de butoaie din cele mari, de vin, risipite prin curtea largă prin care se întindea atelierul în aer liber. Munceau de zor, aşa că n-au avut mai mult de un sfert de oră să stea de vorbă cu noi, ca să nu piardă ritmul de lucru. Asta e meseria pe care şi-au ales-o Liviu Cristea şi Sorin Chira, deşi sunt oameni la puţin peste 30 de ani. "Asta e o meserie tipică moţilor, dar pe cale de dispariţie", zice Sorin cu amărăciune. Când vezi "pădurea" asta de butoaie, te miri cum poate să dispară asemenea îndeletnicire.

"Ne-au invadat plasticele, butoaiele din fibră de sticlă", completează Liviu. "Chinezăriile sunt mai ieftine", ne explică primul interlocutor. Aşa că de profit e greu de vorbit acum. "Supravieţuim, asta facem", sare celălalt om. Socoteala e simplă. Au de plătit câte 200 de lei pentru fiecare metru cub de lemn folosit, plus vreo 1.600 de lei pentru închirierea unui camion care să transporte marfa până la destinaţie, iar de acolo Dumnezeu cu mila, că nu eşti sigur dacă vinzi marfa sau nu.

"Au fost ani când am vândut numai un sfert din butoaiele pe care le aveam", ne anunţă nea Chira. Şi asta în două luni de zile cât îi ţin drumurile, în fiecare an, departe de casă. O bute moţească, cea mai mare, de 1.300 de litri, ajunge la aproape 300 de lei. Şi de aici începe gândul cel mare al meşterilor noştri. Dacă la ei în ţară nu mai au căutare, atunci vor să-şi exporte mar­fa. Aşa ajunge să ne povestească alde Liviu cum a studiat el piaţa europeană. Vorba vine, că a şi muncit pe acolo o bună bucată de vreme. Cert e că a fost prin Franţa, Italia şi Spania, a vorbit cu lumea şi a văzut că e mare cerere de butoaie din lemn, aşa cum sunt cele făcute în Apuseni. "Străinii nu ţin vinul, berea sau ţuica în butoaie din plastic, ci numai în cele din lemn.

Numai la noi nu se ştie ce rău e plasticul. Am văzut în Spania butoaie din stejar în toate restaurantele", povesteşte moţul. "Suntem în aceeaşi oală acum, nu mai există graniţe economice, putem să facem export", ne dovedeşte gazda că e la curent cu mersul lumii, chiar dacă locuieşte în creierii munţilor. "E mare cerere pentru butoaie de bere", aflăm de la cel care a studiat piaţa europeană de profil.

"Asta e salvarea noastră, exportul, că altfel nu mai ţine", vedem convingerea dogarilor. Şi de când vor pleca butoaiele moţeşti spre Occident? Asta e o întrebare mai dificilă pentru gospodarii noştri, că ştiu şi ei cum e cu licenţa de export şi alte hârtii pe care trebuie să le dovedeşti până când vine momentul să treci la treabă. Să faci butoaie pe care să scrie "made in Ţara Moţilor"
from adevarul

Porumbeii poluează Piaţa San Marco

Să arunci cu orez sau cu grâu peste nuntaşi, la ieşirea din primărie sau biserică, este una dintre cele mai dragi tradiţii ale italienilor. Cu toate acestea, din cauza porumbeilor care îşi depun excrementele acide pe clădirile istorice ale Veneţiei, primarul Massimo Cacciari e gata să interzică acest obicei, ce încurajează înmulţirea păsărilor, întrucât se teme că turiştii vor refuza să mai viziteze un oraş plin de găinaţ.

Romanii aruncau cu grâu peste nuntaşi ca să le ureze tinerilor căsătoriţi prosperitate şi fertilitate. Mai târziu, pentru că era alb şi simboliza puritatea miresei, grâul a fost înlocuit cu orez. Boabele rămase pe jos au atras întotdeauna păsările şi, dintre toate, cei mai norocoşi au fost porumbeii, care au fost imediat „adoptaţi" de oameni şi biserică, întrucât simbolizau pacea şi buna înţelegere.

Astăzi însă, pornind de la cele câteva sute de porumbei care s-au aciuiat în Piaţa San Marco la începutul secolului, uriaşul stol de porumbei a ajuns să numere peste 40.000 de indivizi.

Curăţenia costă o mică avere

La început, turiştii se amuzau de prezenţa miilor de porumbei şi se grăbeau să le cumpere hrană, de la chioşcurile de pe margine. Astăzi, hrana nu se mai vinde, dar turiştii continuă să le ofere pâinea de la restaurante sau snacksurile cumpărate de la chioşcuri. Ce-i drept, păsările mănâncă orice. Dar chiar şi turiştilor li se cam taie cheful după ce porumbeii îi bombardează cu excremente tocmai pe hainele elegante, pe care le poartă în drum spre unul dintre nenumăratele muzee.

Primăria se teme că turiştii vor ajunge să evite Veneţia, nu doar pentru că-şi ruinează hainele, cât mai ales pentru că statuile şi clădirile istorice au un aspect jalnic când sunt pline de găinaţ. „Am angajat 300 de persoane care toată ziua mătură şi şterg după porumbei, dar nu se mai poate. Sunt mai mult de 40.000", se plânge disperat Massimo Cacciari. El a precizat că primăria plăteşte câteva mii de euro pe zi pentru a curăţa obiectivele turistice, dar munca pare a fi zadarnică.

Nunţile, principala sursă de hrană

La Veneţia, în Piaţa San Marco, au loc peste 1.000 de nunţi pe an, adică cel puţin trei nunţi pe zi în sezonul cald. Nunţile veneţiene sunt renumite pentru fastul cu care se îmbracă nuntaşii, iar turiştii sunt întotdeauna invitaţi să participe la urările de prosperitate, organizatorii oferindu-le orezul necesar. Făcând un calcul simplu, orezul aruncat la o nuntă ajunge cât să hrănească cel puţin 10.000 de porumbei. Şi cum sunt trei-patru nunţi, e limpede cine întreţine stolul uriaş.
from adevarul

Ţara asta ruptă-n fund

photo from prayernet
Ţara asta tot ruptă-n fund rămâne. Cine nu crede să dea o raită prin şcoli.

Povestea aceasta cu starea jalnică a şcolilor are o morală amară. Gândiţi-vă la numeroasele cazuri de câştigători la loto care-au reuşit să prăduiască averi frumuşele în timp-record. Ideea e că degeaba îţi pune Dumnezeu palma-n cap dacă nu reuşeşti să te descotoroseşti de mentalitatea de rupt în fund. Credeam cu tărie că principala cauză a nenorocirii ţării ăsteia stă în lipsa de resurse.

"Nu sunt bani!" este refrenul auzit, sub diferite forme, de vreo cincisprezece ani încoace. Ei, uite că nu e de-ajuns să avem, în sfârşit, bani ca să ieşim din foame. Cel mai mare buget pentru Educaţie din istoria României este dublat de cel mai ponosit început de an şcolar.

Cum de a fost posibil? A fost, pentru că incapacitatea guvernamentală şi ministerială de a urmări realizarea obiectivelor s-a întâlnit la jumătatea drumului cu lipsa de interes a administraţiilor locale pentru lucrări ce presupuneau fie o birocraţie complicată, fie câştiguri mici sau deloc pentru clientela din teritoriu, fie şi una, şi cealaltă. Cadrele didactice şi-au luat trei luni de vacanţă.

Inspectoratele s-au plasat între şcoli şi administraţia locală, constituind încă o verigă birocratică de care nimeni n-avea nevoie. Administraţiile locale nu s-au prea mişcat nici ele cu talent atâta vreme cât procedurile de obţinere a fondurilor erau complicate, iar şansele de a-şi îndestula clientele, prea mici "ca să se merite". La nivelul de sus, ministrul educaţiei şi premierul s-au trezit de-abia în ultimul ceas să constate că treaba nu merge. Şi uite-aşa s-a dus naibii un proiect de anvergură: reabilitarea infrastructurii educaţionale a României.

Să ne fie de bine!

Spartă în mii şi mii de insule de interese mărunte, înecată într-un ocean de birocraţie şi sufocată de tone de incapacitate politică (atunci când nu-i vorba de-a dreptul de imbecilitate), societatea românească se dovedeşte incapabilă să ducă la capăt proiecte majore. Azi, fiindcă a fost prima zi de şcoală, vorbim de starea jalnică a unităţilor de învăţământ.

Dar putem tot atât de bine să vorbim despre drumuri şi autostrăzi, despre spitale şi medicamente, despre utilităţi, despre înzestrarea Armatei sau despre tot ce vreţi dumneavoastră. Până acum n-aveam de nici unele, fiindcă ne lipseau banii. Acum, bani ar fi, dar ce folos? Când nu pot să-şi afunde mâinile-n ei, mai bine-i lasă să putrezească în vistierii.

Anul trecut, un miliard de euro a rămas necheltuit din lipsă de proiecte. Când pot însă să-i vămuiască, îşi trag conturi în Elveţia, vile şi maşini bengoase. Dar ce folos? Ţara asta tot ruptă-n fund rămâne. Cine nu crede să dea o raită prin şcoli.
from adevarul

"U" CLUJ - GLORIA BISTRITA 2-2

Universitatea Cluj a terminat la egalitate, scor 2-2 (2-0), meciul susţinut, sâmbătă, pe teren propriu, în compania formaţiei Gloria Bistriţa, în etapa a VII-a a Ligii I. Pentru gazde au marcat Jae Hong Park '11 şi Jovanovici '31, în timp ce pentru oaspeti a înscris Coroian '55 (penalti) şi '90.

În prezent, "U" ocupã locul 6 în clasamentul tuturor editiilor ale Diviziei A, cu 1269 de puncte acumulate. Primele 5 locuri sunt ocupate, în ordine, de Steaua, Dinamo, Rapid, Universitatea Craiova si FC Arges.
from prosport

COLIN MCRAE A MURIT INTR-UN ACCIDENT DE ELICOPTER

Fostul campion britanic al lumii la raliuri Colin McRae (39 ani) a decedat sâmbătă într-un accident de elicopter, în apropierea domiciliului său din Scoţia, împreună cu alte trei persoane. Aparatul, înregistrat pe numele lui McRae, s-a prăbuşit la 16h10 (15h10 GMT), la Jerviswood, într-o regiune împădurită din apropiere de Lanark (sud-estul Scoţiei). Poliţia a deschis o anchetă pentru a determina cauzele accidentului. Colin McRae era căsătorit cu Alison, cu care avea doi copii, pe Hollie de 9 ani şi pe Johnny, un baietel de doar cinci ani.

Colin McRae, fost participant scoţian la raliuri, a câştigat campionatul mondial în 1995. După retragerea din activitatea sportivă a obţinut un brevet de pilot şi se deplasa în mod regulat cu elicopterul. El a fost recunoscut uşor printre rămăşiţele aparatului, nu însă şi însoţitorii săi a căror identificare urmează să fie efectuată duminică dimineaţa.

Unul dintre cei mai iubiţi piloti ai Campionatului Mondial de Raliuri, Colin McRae a câştigat titlul suprem în 1995, trecându-şi în palmares de-a lungul carierei 25 de victorii şi 42 de podiumuri.

Colin McRae a concurat ultima data în Campionatul Mondial de Raliuri pentru Citroen, în 2006, cand l-a înlocuit pentru ultimele runde pe francezul Sebastien Loeb, accidentat la vremea respectivă.
David Richards: “Colin McRae a fost o legendă”

Colin McRae va rămîne în amintirea tuturor ca o adevărată legendă a sportului, a declarat David Richards, boss-ul Prodrive (care conduce Subaru World Rally Team, echipa la care McRae a cunoscut cele mai mari succese).

“Am vorbit cu el în această săptămînă. E copleşitor, greu de acceptat. Ari Vatanen m-a sunat în timp ce eram în drum spre Spa-Francorchamps ca să-mi spună. E greu de crezut”, a spus Richards pentru autosport.com.
“Sînt puţini oameni în viaţă pe care i-aş numi legende, dar pentru mine Colin a fost unul dintre aceştia. Era atît de competitiv, atît de extrem în tot ceea ce făcea. Şi se distra de minune”, a continuat Richards.

Britanicul consideră ironic faptul că McRae a pierit într-un accident de elicopter după ce a scăpat fără răni grave din multe accidente serioase din raliuri. “Am multe amintiri cu el. Mai ales la începuturile carierei sale, cînd eram în aceeaşi echipă. Încă mai am două maşini de-ale lui în Banbury. Nu exista minut în care să nu dea 100% şi, bineînţeles, a avut multe accidente. E ironic că, deşi a avut atîtea accidente în raliuri din care a scăpat nevătămat, a murit într-un elicopter”, a mai spus Richards.
Odihneasca-se in pace..
from prosport
autof1

Inima Alpilor Tirolezi

Innsbruck, capitala Tirolului încă din 1429, este una dintre destinaţiile preferate de iubitorii muntelui .

Supranumită „inima munţilor Alpi", capitala Tirolului, Innsbruck, este un oraş emblemă pentru patria spielhosenilor. O destinaţie preferată de montagnarzi şi de cei împătimiţi de sporturile de iarnă. Situat pe valea râului Inn, flancat de munţi, Innsbruck te cucereşte prin atmosfera destinsă şi splendoarea peisajelor.

Odată ajuns în Innsbruck, cea mai bună alegere este să o iei la pas prin centrul istoric al oraşului, plin de cafenele, berării şi mici magazine cu suveniruri. Chiar dacă multe dintre magazine sunt dedicate în exclusivitate unor anume tipuri de mărfuri, este remarcabilă ingeniozitatea fiecărui comerciant în a-şi prezenta marfa în vitrină.

La o terasă din apropiere, câţiva bărbaţi rumeni în obraji beau bere la halbe şi cântă voioşi iodlere, acompaniaţi de un acordeonist îmbrăcat în costum naţional şi sosit probabil de la o serbare locală. Germana se amestecă la tot pasul cu italiana unor turişti gălăgioşi. Toată lumea este parcă într-o continuă vacanţă. Apogeul zumzetului estival este maxim pe Herzog Friedrich Strasse, principala stradă din centrul istoric, ce are în capăt Goldenes Dachl (Acoperişul Auriu), emblema oraşului.

În secolul al XV-lea împăratul Maximilian I a facut din Innsbruck capitala administrativă, culturală şi financiară. În ceea ce astăzi este centru istoric, a fost ridicat Goldene Dachl, un impresionant edificiu renascentist. În 1665, împărăteasa Maria Theresia a construit Poarta Triumfului şi a extins Hofburg, reşedinta Habsburgilor. Arhitectura din această perioadă este, de altfel, şi astăzi definitorie pentru capitala Tirolului.
Palatul Imperial datează din secolul al XIV-lea

Innsbruck-ul poate fi admirat şi de la înălţimea Stadtturm, o impresionantă construcţie din secolul al XIV-lea, aflată tot pe Herzog Friedrich Strasse. Domul St. Jakob merită de asemenea vizitat, pentru interiorul baroc, decorat în cele mai mici detalii, dar şi pentru stucaturile speciale. Un alt obiectiv important este Palatul Imperial, ce datează încă din 1397.

În pofida numeroaselor restaurări şi chiar recons­trucţii, precum şi adăugării de noi spaţii, palatul şi-a păstrat în mare măsură aspectul iniţial. Atracţia principală o reprezintă cu siguranţă Riesensaal, o sală imensă, de 31 de metri lungime, cu tavanele decorate de complicate fresce şi decoraţiuni din marmură, aur şi porţelan. Pentru amatorii de ski, Innsbruck este destinaţia ideală în tot timpul anului.

Din oraş sunt accesibile nu mai puţin de cinci pârtii mari de ski, legătura între ele făcându-se cu autobuzul. Cea mai accesibilă şi mai apropiată este Hungerburg. De altfel, la 40 de kilometri de oraş se găseşte Gheţarul Stubai, o pârtie potrivită pentru orice anotimp. Chiar şi în perioada verii, la o înălţime de 2.900 până la 3.300 de metri, zăpada este perfectă şi se poate skia fără probleme, iar priveliştea nu poate fi descrisă în cuvinte.

Ponturi

Cei care preferă cluburile şi barurile se pot distra excelent în cartierul Viaduktbogen.
Iubitorii jocurilor de noroc îşi pot încerca şansele în cazinoul din Landhausplatz.
Cazarea într-o pensiune din zona Tirolului, în condiţii excelente, cu mic dejun inclus, costă în general între 35 şi 40 de euro pe noapte de persoană.
C&D Partner Tour, circuit Viena - Salzburg – Innsbruck– Mănăstirea Melk – Liechtenstein, 425 euro/pers.
Sunny Days Travel, circuit Budapesta - Viena - Salzburg - Innsbruck – Munchen, 470 euro/pers.
from adevarul

Borobudur, cel mai mare templu budist din lume

Conform calculelor efectuate de experţi, forţa de muncă necesară pentru construirea templului a fost imensă.

Templul Borobudur, situat la 42 de km nord-vest de provincia javaneză Yogyakarta, Indonezia, este cel mai mare templu budist din lume. Este construit în formă de piramidă, cu baza pătrată de 118 m lungime. Are patru terase mărginite pe o parte şi pe alta de basoreliefuri, iar deasupra acestora se află trei terase sub forma unor cercuri concentrice, în mijlocul fiecăruia fiind câte o sculptură care-l reprezintă pe Buddha. Baza este decorată cu o serie de basoreliefuri care înfăţişează diferite ipostaze ale vieţii obişnuite. Deasupra pot fi admirate basoreliefuri ce redau scene din viaţa întemeietorului religiei budiste.

Borobudur a fost considerat un "kumagara" (structură acoperită) şi acceptat a fi sălaşul lui Buddha Sakyamuni pe când se afla în pântecele mamei sale. Ctitorii templului au vrut ca învăţăturile lui Buddha să fie reprezentate vizual. În acelaşi timp, s-a dorit sugerarea prezenţei puterii lui Sakyamuni prin intermediul structurii clădirii. Intenţia ctitorilor templului Borobudur a fost exprimarea esenţei cosmice şi atotputernice a lui Buddha. Numele de Borobudur provine din cuvintele din limba sanscrită "Vihara Buddha Uhr", care înseamnă mănăstirea budistă pe deal (înălţime).

Această piramidă colosală a fost construită de către conducătorii dinastiei Sailendra, între anii 750 şi 850. După calculele experţilor în arhitectură, forţa de muncă pentru construirea templului a fost imensă pentru a putea ridica şi transporta cele două milioane de blocuri de piatră cu un volum de 60.000 de metri cubi, greutatea totală fiind de aproximativ 3.500.000 de tone.
O istorie controversată de peste 1.000 de ani

Istoria templului este controversată, datele exacte fiind foarte puţine, dar, potrivit tradiţiilor, primul arhitect al acestuia ar fi fost Gunadharma. Recent s-a stabilit că Borobudur nu este un palat regal, aşa cum s-a crezut multă vreme, ci un loc de veneraţie pentru budişti. Încheiată la 26 mai în anul 824, construcţia a fost ridicată de Regele Samaratunga şi fiica sa Pramodawarddhani. Borobudur reprezintă de fapt un altar în care se spunea că sălăşluieşte Buddha.

Dovezile se bazează mai ales pe inscripţiile în piatră, găsite pe o lespede cunoscută sub numele de Kayumwungan sau Karangtengah. Când a fost pentru prima dată tradusă, în anul 1950, de către profesorul olandez Casparis, mai mulţi experţi şi-au exprimat îndoiala cu privire la înţelesul acestei inscripţii şi nu au considerat-o o dovadă concludentă. Până în ziua de azi, marea majoritate a concluziilor s-au bazat pe interpretarea basoreliefurilor de pe pereţii templului.

Restaurat, începând din secolul XX

După declinul budist, Borobudur a fost abandonat, la puţin timp după construire, şi secole la rând a fost uitat sub straturi de cenuşă vulcanică, provenite de la vulcanul Merapi. Legendele mai spun că regiunea unde se află templul a fost abandonată de către localnici de frica furiei vulcanului. De abia în 1814, pe când Sir Thomas Stamford Raffles guverna Java, templul a fost curăţat.

La începutul secolului XX, coloniile olandeze au început res­taurarea acestuia, dar apa a început să se infiltreze în sol punând în pericol de surpare monumentul. În 1896, guvernul coloniei olandeze a luat o impresionantă cantitate de piatră aparţinând monumentului: 30 de plăci cu basoreliefuri, cinci statui ale lui Buddha, doi lei din piatră, câteva pietre kala, scări şi porţi ale templului, făcându-le cadou regelui Siamului (Thailanda) care vizita Indonezia. O altă restaurare a început în 1973, în tipul preşedintelui Suharto şi a durat 11 ani, valoarea estimată a restaurărilor fiind de aproximativ 25 milioane de dolari, costurile fiind suportate în mare parte de către UNESCO.

Monumentalitatea edificiului dispare în spatele adevăratei „voinţe" didactice de a arăta, a prezenta generaţiilor următoare marile teme budiste. Monumentul se citeşte ca o carte, însuşire despre care experţii spun că nu se mai întâlneşte nicăieri.
from adevarul