*Nu-i place să vorbească de necazuri; doar de chituri, vagoane şi vopsele
*Fiul a vrut s-o urmeze, dar mama a ales o soluţie de compromis: l-a făcut vatman
A vopsit macarale, tractoare şi nu mai ţine minte câte maşini. Dar specialitatea ei sunt tramvaiele: a vopsit peste 2.000. Poartă cele mai curate salopete din secţie şi, evident, nu suportă rugina sau găurile în tablă. Bucuria ei este când vede vagonul ieşind ca nou din hală. O cheamă Veta, vopseşte de 30 de ani şi speră ca meseria asta să o scoată la pensie.„N-aş ieşi la pensie. M-am obişnuit cu meseria asta”
În secţia Regiei de transport public din Iaşi lucrează trei vopsitori: Veta, unul din foştii ei elevi şi veteranul Lulu Benea, cu 40 de ani de regie în spate. Împreună ferchezuiesc cam 5 tramvaie pe lună, fără a le pune la socoteala şi pe cele tamponate. „Femeile-s dichisite, dar treaba grea o fac eu. Am fost oleacă mai domn cu ea”, se împăunează Lulu, care îi vine şi şef. Fineţurile, Veta le face. Ea vopseşte numerele de inventar cu buretele peste şablon sau craniul „pericol”. Tramvaiul se vopseşte la interior şi apoi caroseria de la boghiuri spre pantograf. Dacă e cu burduf, durează cam o săptămână. Şi cel mai devastat vagon părăseşte hala ca scos din fabrică. Trădează doar geamurile scrijelite, banchetele mâzgâlite şi peticite, cu muşamaua şi buretele spintecate cu lama de elevi.
Veta îşi aminteşte ca azi prima zi de muncă. Pe şine încremenise vagonul 102 - un ITB bicolor, cu tablă groasă şi scaune de lemn. Colegii au făcut haz de femeia cu meserie de bărbat. I-au pus în mâini penson (pensulă) şi vopsea roşie, să dea tramvaiul de la „ciubuc” spre boghiuri. Întindeau cremul spre tavan şi chicoteau. Au văzut că ştie să vopsească, aşa că au tratat-o cu respect. „Vopseaua se dă în cruce, nu într-un sens. Să nu curgă; ştiam de la şcoală”, divulgă Veta un secret al boiangeriei. Zice că acum, cu noile materiale, cu rotativa de şlefuit şi pistolul de vopsit cu aer comprimat, meseria e mai uşoară. În urmă cu 30 de ani dădea jos vopseaua cu lampa de benzină, desprindea cu şpaclu cea coşcovită, şmirgheluia rugina şi căuta spărturile.
Marca găurile, să ştie sudorul unde trebuie petice din tablă, degresa şi aştepta patru zile să se usuce vopseaua. „Dădeam cu grund din miniu de plumb. După ’80 s-a scos, că lumea era deja bolnavă. Plumbul încremenea sângele în vene. Era ca la ăia de la mină. Apoi a apărut chitul-cuţit şi acum e chit auto. Trasam dungile şi ţineam un carton să iasă drept la vopsit. Apoi a fost o bandă pentru vopsit cu clei, că dacă lipeai - smulgeai chitul. Noi am întors hârtia şi o fixam cu vaselină cu cleiul afară. Vaselina se scotea cu lama şi diluant - altă migală”, povesteşte Veta. Când era mai tânără, urca pe platformă şi cu pensonul „pac! Pac! dădeam tavanul. La Timişuri lucram mult, că aveau 6 culori. Şorţurile le făceam negre şi vagoanele cu multe dungi”, îşi aminteşte.
„N-aş ieşi la pensie. Îmi place meseria că asta ştiu să o fac. M-am obişnuit. Pentru mine, e ca mersul la biserică”, zice Veta. De frigul care o ologeşte, nu zice.O dă tot pe chestii tehnice: „În meseria asta trebuie să ştii să chituieşti, nu prea gros, să nu rămână canturi. Aşa n-ai mult de şlefuit. Contează mult să pregăteşti suprafaţa înainte de vopsit”. Ar trebui să poarte mască, dar ce folos, „că nu mai am miros la vopsele”, spune Veta. „Meseria a intrat în sânge. Nu ne e silă de miros şi mizerie”, completează Lulu. Veta nu poartă mănuşi şi nici ochelari. Aşa simte mai bine lucrarea.
Un amănunt: Veta nu ciculă cu tramvaiul
La 14 ani a fugit de la ţară. Era a cincea din opt fraţi. Îi plăcea să tundă, doar că la şcoala de meserii locuri erau pentru zugravi şi vopsitori. Decât cu sapa, mai uşor cu pensonul. Nu a durat până să prindă drag. Îşi căuta de lucru când ursitul a luat-o de nevastă. Veta Creţu i se spune de atunci. A făcut şi prima fată înainte ca soţul să îi găsească de muncă la transportul în comun. A mai născut doi copii şi, între timp, Veta are nepoţi. Fiul, Cătălin, prinsese şi el drag de vopsele. Mama i-a schimbat macazul: l-a făcut vatman. „Vopsitul e meserie grea, nu vreau să se chinuie, să se îmbolnăvească, şi câştigă mai bine”, se justifică Veta.
Când are comenzi în particular, cam în trei după-amiezi vopseşte o maşină. A cumpărat compresor, ajută şi Lulu şi fii-su. Cere puţin, că muşterii nu le duc la cuptor că-s săraci. „Mă uit după om. Mă păcălesc, că se munceşte mult”, spune Veta, a cărei leafă nu sare de 750 lei cu sporuri. Tichete de masă nu primeşte şi cârpeşte lefurile cu împrumuturi. Un amănunt: Veta nu circulă cu tamvaiul. Înainte, locuia în blocul de lângă depou, dar au alungat-o datoriile. Acum stă lângă Iaşi, la 13 kilometri, şi umblă numai cu microbuzul.
from gandul.info
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu