Cine taie „nodul kosovar”?

Dan Dungaciu

Viitorul Kosovo, care aparţine de iure Serbiei, rămâne un test major mai ales prin consecinţele sale. O veritabilă hârtie de turnesol pentru raporturile de forţe internaţionale de astăzi şi pentru profilul Europei Răsăritene de mâine.

Anul 2007 a fost unul al relaţiilor neclarifi­cate între marii actori (geo)politici de pe scena lu­mii. Suntem într-o situaţie de „turbulenţă geopoli­tică", ceea ce înseamnă starea premergătoare unui nou echi­libru. Este o perioadă de ne­gocieri.

Marii jucători globali – SUA, UE şi Rusia - au pus pe masă tot ce se poate dis­cuta: Tratatul FACE, proble­ma energetică, scutul anti-rachetă din Europa, viitorii membri NATO, dosarul ira­kian, războiul din Afganistan, problema iraniană, „conflicte­le îngheţate", viitorul Kosovo etc. Nimeni nu negociază se­parat una sau alta dintre ches­tiuni – „conflictele îngheţate", de pildă -, aşa cum nimeni nu se întâlneşte numai pentru problema Kosovo.

Dar viitorul acestei pro­vincii care aparţine de iu­re Serbiei (Rezoluţia 1244 a ONU este încă valabilă) rămâne un test major mai ales prin consecinţele sale. O veritabilă hârtie de turne­sol pentru raporturile de forţe internaţionale de astăzi şi pen­tru profilul Europei răsăritene de mâine.

Repoziţionarea Americii

Viitorul Kosovo: Deasupra voinţei localnicilor stau interesele ...

Principala tendinţă pe ca­re 2007 a marcat-o temei­nic, chiar dacă nu i-a epui­zat consecinţele, este eşecul proiectului neo-conservator american (asociat îndeobşte cu republicanii, dar nu exclu­siv). Administraţia republi­cană de la Washington a ge­nerat aşteptări masive în zonă. Proiectul nu a fost fructi­ficat, echipa de la Washington se pregăteşte de schimbare şi devine limpede din situaţia de pe teren că „Ma­rea Neagră" stag­nează. În acest context trebuie înţeleasă reacţia Washingtonului faţă de Kosovo, pe care îl vrea „soluţionat" chiar cu preţul unor concesii acor­date Rusiei în ceea ce priveşte „conflictele îngheţate" din „vecinătatea apropiată" a Federaţiei Ruse.

Semnalele au fost deja transmise: o (încă) vagă ofertă americană care ar permite staţionarea trupelor ruse în Trasnistria sau artico­le din presa de peste Ocean în care regiunea din componenţa R. Moldova devine cheia ne­gocierilor pentru statutul Ko­sovo.

Rusia nu mută... Şi câştigă?

Rusia şi-a revenit din „epo­ca Elţîn" mai repede decât şi-au închipuit unii. Reve­nirea înseamnă aici coerenţă şi refacerea verticalei puterii („sistemul"), singura formulă funcţională deocamdată în Rusia. Răspunsul la globali­zare al Rusiei a fost centrali­zarea, adică logica naţională, formulă net diferită de cea a UE. De aici şi avantajul în negocierea directă.

Practic, în contextul actual, ea trebu­ie (doar) să aştepte. Probabil că nimeni nu a zugrăvit mai bine poziţia potenţial bună a Rusiei în această chestiu­ne decât influentul comenta­tor rus Vitali Tretiakov: „indi­ferent cum va evolua situaţia, Rusia iese câştigătoare. Ko­sovo se separă, Occidentul îl recunoaşte, iar Moscova are mâinile dezlegate. Occiden­tul se răzgândeşte (ceea ce es­te puţin probabil), Moscova îşi manifestă influenţa... Iar spaţiul de manevră al sepa­ratismului este fără de mar­gini".

Kosovo – Afganis­tanul Europei

Europa este în faţa „Afga­nistanului" ei şi nu poate eşua. Două lucruri au devenit astăzi certe. Primul: UE nu poate să fie divizată în problematica Kosovo, căci asta i-ar parali­za mişcarea în regiune. Dacă recunoaşterea independenţei nu este unanimă, care va fi mandatul UE pe teren? Chestiune valabilă şi pentru NATO. Nu poţi acţiona în­tr-un stat independent când nu toţi membrii tăi îl recu­nosc ca atare. „Totul sau ni­mic" este acum logica euroat­lantică, altminteri intervenţia se blochează.

Şi al doilea: soluţia pen­tru Kosovo nu este impor­tantă atât pentru prezent, cât pentru viitor. Respectiv pen­tru consecinţele separatiste pe care le poate genera în regiune (sârbii de la nordul râului Ibar, Bosnia-Herţegovina, Mace­donia, albanezii din Preso­vo, diverse minorităţi din Es­tul Europei) sau aiurea (R. Moldova, Georgia, Abhazia, Ucraina etc.).

Joaca de-a principiile

Care este, de fapt, no­dul chestiunii şi unde se fa­ce diferenţa?

Rusia, de pildă, invocă nu doar argumentul dreptu­lui internaţional când se opu­ne independenţei Kosovo, dar şi chestiunea precedentului (aici poziţia Bucureştiului es­te diferită de cea a Moscovei). Soluţia pentru Kosovo trebu­ie să fie una universală. Aceas­ta este poziţia exprimată de Moscova fără echivoc încă din 2005. În schimb, lumea euro­atlantică merge pe versiunea „unicităţii". Kosovo este ulti­ma consecinţă a războiului iu­goslav şi modelul nu este „pen­tru export", mai ales în spaţiul ex-sovietic, unde evoluţiile au fost altele.

Indiferent însă de retori­ca celor cu acces la maneta deciziei şi de „soluţia" adop­tată, un lucru trebuie asumat lucid. Rezolvarea nu va fi ni­ciodată deplin convingătoare, căci argumentele vor fi, inevi­tabil, parţiale, iar asupra drep­tului internaţional – inconsis­tent în ceea ce priveşte proble­matica separatistă - va prevala (geo)politica. Consecinţele? Grave, indiferent de logica biruitoare. Logica „universa­lismului" poate da reacţii în lanţ şi resurecţii separatiste ghidonate, subtil sau nu, de varii interese, nu neapărat lo­cale. Nici logica „unicităţii" nu e liniştitoare.

Dacă totul e „unic", unde mai sunt prin­cipiile occidentale de rezol­vare a problemelor? Care vor fi consecinţele renunţării la principii şi accentuarea ob­sesivă pe cazuri particulare? Şi unde se opreşte această lo­gică? Căci, dacă identificăm conflictele ca „unice", de ce nu sunt şi democraţiile aşa? Dacă acceptăm că avem con­flicte şi conflicte, cu logici, contexte şi istorii diferite, de ce nu am avea şi democraţii şi democraţii, diferenţiabile prin aceleaşi argumente?

Cea rusă, de pildă. Care va găsi în principiul „unicităţii" cea mai bună scuză pentru funcţionarea ei absolut ine­dită. Şi încă: dacă vorbim de „unicităţi", cine decide asta, când alege subiecţii în cauză şi cum? De unde ştii tu, stat mic şi fără pondere globală, că nu vei deveni la rândul tău un caz „unic" în viitor? Şi prin ce mijloace te mai poţi apăra atunci?

Kosovo este o sabie a lui Damocles. Căci cutia Pan­dorei geopolitice riscă să fie deschisă indiferent de logica „unică" sau „universală" ca­re decide în final. Şi încă ce­va: când un mare conducător militar din Răsărit a rezolvat o problemă tăind grăbit „no­dul gordian", soluţia lui a durat exact atât cât puterea sa...

Dan Dungaciu este conferenţiar universitar doctor la Universita­tea Bucureşti şi cercetător princi­pal la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al

Academiei Române. Este autor al lucrărilor Naţiunea şi provocările (post)modernităţii (Bucureşti: Tri­tonic, 2004) şi Moldova ante por­tas (Bucureşti: Tritonic, 2005).

from adevarul