Românul e puţin italian, ceva evreu şi destul de rus

Ar fi timpul ca românii să se uite cu mai multă atenţie în sufletul lor şi să-şi reconsidere simpatiile culturale

Mulţi dintre imigranţii români se aşteptau să găsească înţelegere la cei din aceeaşi „gintă", italieni sau spanioli. Iar şi mai puţini dintre ei se aşteptau să fie simpatizaţi de etnii pe care românii le urăsc când nu le dispreţuiesc. Ar fi timpul ca românii să se uite cu mai multă atenţie în sufletul lor şi să-şi reconsidere simpatiile culturale.

Puţini dintre ruşii pe care i-am întâlnit aici, în America, nu mi-au plăcut. Sunt deschişi, politicoşi, puţin romantici şi foarte generoşi. Nimic din palavrele ce li se pun în cârcă: beţivi, violenţi, nesimţiţi. Nu ştiu şi nici nu le place să mintă. Vreau să spun, nu ştiu să pună masca amabilităţii atât de uzitată în relaţiile interumane din ţările dominate de protestanţi.

Am mai descoperit şi că evreii sunt o versiune mai cosmopolită a lumii estice. Şi cum să nu fie, când actuala lor cultură s-a format în sânul Europei Centrale şi de Est?! Supa cu găluşte stă mărturie clară. Ca şi pasiunea cu care îi citim şi azi pe Below, Codrescu, Kafka, Sebastian, Wiesel sau Babel.

Deşi nu am trăit în Spania, Italia sau Franţa, am cunoscut destui spanioli, italieni sau francezi ca să îmi dau seama că între ei şi români, sau alţi est-europeni, există distanţe considerabil mai mari decât mi-am imaginat.

Nici unul dintre clişeele cu care am crescut nu mi se mai pare corect. Italienii nu sunt din cale-afară de volubili. Sau lipsiţi de spirit metodic. Francezii nu mi s-au părut deloc romantici. Iar spaniolii (sau spanioloaicele) focoşi.

Cred că italienii au un simţ al relaţiilor sociale foarte dezvoltat şi nu se avântă într-o conversaţie mai mult decât e nevoie. Mulţi francezi mi s-au părut la fel de convenţionali şi de distanţi ca orice germanici. (Am aflat, în schimb, că germanii sadea pot fi foarte haioşi.) În fine, spaniolii pe care i-am cunoscut sunt mai degrabă duri, mai ales femeile.

De câţiva ani explorez aceste paradoxuri şi în cursurile mele. Cel puţin o dată la doi ani, predau un curs de comunicare interculturală. Unul dintre autorii mei favoriţi, alături de clasici cum ar fi
Ingelhart, Kluckhohn, Mead, sau Hall, este Hofstede. El a intervievat sute de mii de oameni, din peste 50 de naţiuni (inclusiv România), şi a făcut o hartă a valorilor culturale.

Aceasta poate fi foarte complexă, dar o versiune simplificată aranjează ţările unele lângă altele în funcţie de doi factori. Aceştia sunt: cât de mult cred oamenii în puterea lor de a-şi face drum în viaţă şi cât de mult le place să trăiască după reguli ce şi le fac singuri sau pe care le schimbă pe măsură ce înaintează în viaţă. Cei doi factori sunt numiţi de Hofstede individualism şi nevoia de a evita situaţiile incerte.

Conform cercetărilor sale, occidentalii sunt mai individualişti şi nu sunt deranjaţi prea tare de situaţiile ce nu au reguli precise. Esticii sunt mai colectivişti şi sunt foarte stresaţi de situaţiile fără reguli clare, pe care le ocolesc cât de mult pot.

Până aici, nimic nou. Povestea interesantă începe când comparăm variatele versiuni de popoare estice cu cele de popoare vestice. Conform hărţii, pe care am postat-o pe site-ul http://www.pagini.com, românii sunt foarte, extrem chiar, de colectivişti şi nu suportă situaţiile incerte. Ei sunt la o distanţă enormă de italieni sau francezi, care din acest punct de vedere sunt foarte mult mai aproape de americani decât de români.

Mai mult, românii sunt mai imobili, mai dependenţi de nevoia de situaţii clare, stabile decât arabii sau decât locuitorii din Bangladesh. Şi sunt ceva mai colectivişti, deşi nu cu mult, ca ruşii. Uitându-te pe această hartă, rămâi uimit de faptul că românii sunt mult mai aproape de ruşi, cu care împart cam toate valorile culturale descrise de Hofstede, decât de spanioli, care sunt occidentalii cei mai apropiaţi de români. (În treacăt fie spus, românii au poate mai puţin de furcă în Spania decât în Italia, care se află cultural la mult mai mare distanţă de România, pentru că sunt ceva mai în ton cu lumea hispanică.)

Deci, dacă ar fi să punem lucrurile în ordine, românii sunt mai mult slavi decât latini. Şi mai levantini decât ar vrea. Nici unul dintre aceste lucruri însă nu trebuie să îi sperie. Cum spunea istoricul Lucian Boia, românii sunt un popor de graniţă, cu multe afilieri culturale. Unele dintre ele pot fi surprinzătoare, dar toate ne aduc aminte cât de multe avem în comun chiar cu aceia pe care, din prostie, îi urâm sau dispreţuim.

from adevarul