Dragobetele sărută fetele!

Ca să nu fiţi singuri întregul an, în 24 februarie prindeţi de mână o fată sau un băiat

Fiul Babei Dochia este considerat ocrotitorul cuplurilor îndrăgostite

Cupidonul autohton e un tânăr voinic, chipeş şi foarte iubăreţ. În fiecare an, pe 24 februarie, se sărbătoreşte Dragobetele, despre care se spune că „sărută fetele” şi care este un fel de Eros sau Sfântul Valentin de pe meleagurile noastre.

Celebrarea sa vine de pe vremea dacilor, atunci când se spunea că marca începutul primăverii şi al anului agricol. Natura revenea la viaţă, la fel ca şi iubirea, toţi locuitorii satelor considerând că era momentul în care se reînnoia firea.

Dragobetele este cunoscut şi sub numele de Dragomir, fiind considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. El a fost preluat de la vechii daci, care credeau că este zeul peţitor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta animalelor.

Mai târziu, oamenii l-au considerat zeul dragostei, pentru că îi ocrotea şi purta noroc cuplurilor de îndrăgostiţi. Se spune că tinerii care se cunosc pe 24 februarie, se vor iubi tot anul, legătura lor fiind considerată ca o logodnă.

Dimineaţa de Dragobete era prilej pentru flăcăi şi fete să îmbrace hainele de sărbătoare, să se adune în centrul satului sau în faţa bisericii. În cete, tinerii porneau, cântând, spre pădure sau spre luncă, unde făceau focul, iar fetele adunau flori, pe care le puneau la icoane şi apoi le foloseau la descântecele din dragoste. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei şi se întindeau la jocuri şi poveşti.

Pe 24 februarie, satul punea la cale nunţile anului

Toţi cei care participau la sărbătoare credeau că vor fi feriţi de boli. După-amiaza, toţi petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.În unele zone ale ţării, fetele nemăritate strângeau apă din zăpada netopită sau de pe frunzele de fragi, despre care spuneau că este „născută din surâsul zânelor”, pe care o păstrau cu sfinţenie, pentru că făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase.

Dacă nu era omăt, atunci fetele adunau apă de ploaie sau de izvor. În alte părţi, exista obiceiul numit „zburătorit”. Fetele se întorceau în fugă spre sat, iar dacă băiatul, care urmărea fata ce îi căzuse dragă, era ager şi o prindea din urmă, goana se termina cu un sărut sub ochii tuturor.

Sărutul simboliza logodna, pentru cel puţin un an. Drogobetele era o bună ocazie pentru comunitate de a afla ce nunţi se pregăteau pentru toamnă. Sărbătoarea românească a dragostei poartă mai multe nume, în funcţie de regiune „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostiţele”, „Cap de primăvară”, „Logodna sau Însoţitul paserilor” sau „Ziua îndrăgostiţilor”.

Astăzi, dragobetele se mai ţine doar în olt şi dolj

În popor, se spune că Maica Precistă l-a transformat pe Dragobete într-o buruiană, numită Năvalnic, după ce acesta a îndrăznit să-i încurce şi ei cărările.

Doina Işfanoni, director în cadrul Muzeului Satului, spune că în judeţele Teleorman, Olt şi în unele locuri din Dolj, încă se mai păstrează obiceiurile de Dragobete. Fetele şi băieţii îşi „oficializează” relaţiile în văzul tuturor, acesta fiind actul ceremonial public. Tinerele mai apelează la tradiţiile cu valoare ritualică, pe care le fac fără a fi văzute, atunci când adună omătul, numit zăpada zânelor, pe care îl topesc pentru a fi mai frumoase. (Rodica Neagu)

from gandul.info