Firmele plecate la Roma pentru recuperarea constructorilor români au dat piept, sâmbătă, cu veteranii şantierelor din Italia, veniţi cu sutele la Bursa locurilor de muncă. Unul dintre ei explica de ce s-au prezentat atât de mulţi: “Nu mai este ca acum 10 ani (în Italia n.r.). Lucrările private au scăzut, cele din fonduri publice sunt încurcate de instabilitatea politică, inflaţia creşte”.
Dar angajatorii din ţară s-au trezit faţă în faţă cu nişte români occidentalizaţi, care ştiau bine ce să întrebe când e vorba de un job. „Să zicem că-mi daţi, precum spuneţi, 700 de euro pe lună, dar pentru ce program – de 8 ore, de 10 sau de 12?”.
Sau: Cât primesc pe cartea de muncă? Primesc cazare? Unde? Apă caldă au? La ce şcoală îmi pot da copiii? În scurt timp s-a atins o problemă la care nici o firmă românească nu se gândise: problema soţiilor. De obicei, nevestele muncitorilor fac curăţenie în casele italienilor, îngrijesc copii sau bătrâni. Muncesc pe rupte, dar câştigă 1.000 de euro pe lună, adică asigură banii de chirie şi de mâncare, iar leafa bărbaţilor, 1.000 – 1.600 de euro, rămâne la ciorap.
Dacă bărbaţii se întorc în ţară, ce fac nevestele? Că, dacă rămân şomere sau se angajează pe 100, 200 de euro, familia iese în pierdere rău de tot. Angajatorii şi funcţionarii Ministerului Muncii se uitau cruciş.
O altă „curiozitate” pentru angajatorii din ţară au fost echipele complete, venite la Bursă cu „meşterul” în frunte, să facă afaceri. Un veteran care spunea că „e timpul să se tragă acasă” făcea calcule împreună cu tovarăşii săi mai tineri. „Angajatorii cu care am vorbit spun că ne dau 800 de euro salariu pentru 8 ore. Noi nu vrem să stăm pe vătrai, că aicea ne-am obişnuit cu munca, dar să vedem cât ne dau pentru 10-12 ore pe zi, şi nu ca salariaţi, cu program fix, ci în antrepriză. Ne dau lucrarea, ăştia sunt banii şi când terminăm e treaba noastră”. Practic, mulţi veniseră să se angajeze... patroni.
La întrebarea „Cât e salariul?”, toate firmele s-au ferit să dea o sumă fixă. S-a mers pe intervale: între 400 şi 800 de euro, între 500 şi 1.000, între 600 şi 800. În faţa muncitorilor care câştigă mult mai mult în Italia, angajatorii veniţi din ţară au dat probe de virtuozitate.
Mesajul angajatorilor români: „Aici câştigaţi, dar nu mai aveţi viaţă”
Reprezentantul ANOFM Cluj, care avea de gestionat oferta a 20 de firme din judeţ, inclusiv mia de locuri de muncă a lui Bechtel, calcula matematic, cu creionul pe hârtie. În general, un român câştigă 1.200 de euro în Italia, spunea el. Candidatul îi răspunde că el câştigă 1.600. Da, dar cu ore suplimentare, fără libere în week-end, de munceşti de te rupi, nu mai eşti om în zece ani. Apoi, în general, chiria la Roma este de 700 - 900 de euro. Candidatul îi răspunde că stă cu mai mulţi în cameră şi plăteşte mai puţin. Da, dar asta e viaţă? Departe de nevastă, ca studenţii din cămine, la vârsta asta? În cazul în care candidatul era cu nevasta şi plăteşte chiria din banii ei, reprezentantul ANOFM Cluj îi cere să se gândească cât munceşte femeia şi ce viaţă de familie are, dacă amândoi dau în brânci de dimineaţă până seara în fiecare zi. În fine, dacă tot nu este convins să se întoarcă pe mai puţini bani în ţară, aduce argumentele supreme: pensia şi boala – pentru cei care lucrează la negru, avansarea în carieră – pentru ceilalţi.
După atâta muncă de convingere, salariul minim pentru care cei mai mulţi români veniţi la bursă au declarat că s-ar întoarce acasă a fost de 800 de euro net.
Daniel Danose este în Italia de 7 ani şi a venit la Bursa locurilor de muncă de la Roma pentru că s-a hotărât să se întoarcă acasă. A plecat din ţară la 16 ani, la un frate, şi a învăţat meserie pe şantier. A intrat printre primii la bursă şi a plecat printre ultimii.
A luat angajatorii bucată cu bucată şi i-a descusut ore în şir. La început, s-a supărat că angajatorii n-au venit şi cu formulare de contracte de muncă, ar fi semnat unu şi gata. Aşa gândea înainte să vină la bursă. După ce a studiat „piaţa”, s-a răzgândit: „Îi înţeleg şi pe angajatori când zic că nu pot să încheie un contract fără să dai o probă de lucru ca să araţi că ştii să faci ceea ce spui. Pe de altă parte, însă, nu sunt foarte convins că, dacă mă duc în ţară, chiar mi se dau 700 de euro net, pe cartea de muncă, plus cazare gratuită, aşa cum mi-a promis o firmă. Şi chiar dacă primesc atâta ce faci cu 700 de euro? Salariul e mai puţin de jumătate din cât primesc aici, iar preţurile sunt la fel. Probabil că o să mă întorc în România, aşa cum m-am hotărât, dar nu ca angajat, ci ca patron. O să-mi fac firma mea şi o să iau lucrări la ce mă pricep. Până la urmă metrul pătrat de tencuială costă aproape la fel şi în România şi în Italia, materialele folosite în România sunt mai proaste, deci mai ieftine, aşa că forţa de muncă n-ar trebui să fie mai prost plătită. Probabil că angajatorii români vor un profit mult mai mare decât angajatorii italieni, dar asta este problema lor, nu a mea, ca să mă convingă să accept un salariu mai mic”.
„În Italia se cam strică treaba”
Calculul lui Daniel şi l-au făcut mulţi români. Unii chiar au venit la bursă chitiţi să găsească de fapt contracte, nu salarii. Un şef de şantier a venit cu echipa să vadă cu toţii ce discută cu „cei din ţară” şi să hotărască democratic dacă acceptă sau nu. „Eu câştig aici la lucrare. Sunt luni în care iau 2.000 de euro, altele în care iau 6.000, şi altele în care abia mă ajung cu banii să achit chiria şi ratele la maşină. Şi eu, şi oamenii mei vrem să ne întoarcem în ţară, pentru că în Italia se cam strică treaba. Problema este că am plecat de 12 ani din ţară şi nu mai cunosc pe nimeni. Cine să-mi dea mie comenzi? D-aia am venit, să văd ce firme de construcţii sunt şi dacă putem să luăm lucrări în antrepriză”.
Interviu cu veteranii şantierelor din Italia
Cu jumătate de oră înainte de deschiderea bursei de locuri de muncă de la Roma, sute de români tropăie de nerăbdare în faţa porţilor. Îşi ocupă timpul dându-şi cu părerea despre oferte. Nu le-a spus nimeni clar ce salarii „se dau” în ţară şi sunt fripţi de curiozitate. În clădirea care adăposteşte bursa, se întind măsuţe pentru angajatori şi funcţionarii Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM). Se aranjează pe teancuri formularele pentru completarea CV-urilor, oferte de locuri de muncă, fluturaşi cu drepturile salariaţilor în România. Reprezentanţii angajatorilor trag cu ochiul pe geam la mulţimea bulucită la poartă şi îşi fac curaj. Cu o zi înainte se rugau să vină măcar doi-trei „candidaţi” ca să nu se facă de râs c-au bătut drumul de pomană până la Roma, acum – îşi fac curaj să dea piept cu mulţimea.
Toate discuţiile încep la fel. Omul spune ce calificare avea în România, pe unde a lucrat şi ce a făcut în Italia. Apoi întreabă scurt: „Cât e salariul?”. Nici un angajator nu dă o sumă fixă, ci un interval – între 400 şi 800 de euro, între 500 şi 1.000, între 600 şi 800... Începe tocmeala. Omul prezintă şantierele pe care a lucrat precum veteranii – războaiele. Reprezentanţii angajatorilor notează de zor, de parcă ar fi venit să scrie cărţi despre munca românilor din Italia. Se feresc însă să dea o sumă clară. Cine vrea să vadă limpede cât câştigă trebuie să vină în România să dea o probă de lucru. Cât stau oamenii pe gânduri, apucă şi ei să pună întrebări. Cel mai mult îi interesează ce salariu ar vrea românii ca să se întoarcă în ţară.
Vine rândul candidaţilor să dea un „interval”. Majoritatea se aruncă la început la 1.000 de euro pentru un program de 8 ore. Unii angajatori se frământă pe scaune, alţii atacă pretenţiile franc. Da’ ce, în Italia, îi plăteşte careva astfel încât să le rămână în mână 1.000 de euro, fără ore suplimentare? De aici candidaţii încep târguiala pe „condiţii”.
La jumătate de oră după deschiderea bursei angajatorii sunt ca sub asediu. Au aflat ce vor românii şi şi-au făcut o strategie de bătaie. Unul îl ia pe „nu ştiu” în braţe la toate întrebările incomode. O tânără subţirică, delicată ca o păpuşă, se foloseşte de farmecul personal – priveşte candidaţii fix în ochii, rămâne calmă şi zâmbitoare, îşi notează fiecare întrebare şi promite că o să-şi întrebe şefii când ajunge la Bucureşti.
Ce vor sindicatele „italienilor”
La bursă au venit şi doi români, lideri sindicali în confederaţiile italiene. Deşi n-au apucat să vorbească între ei înainte de a da interviuri presei, declaraţiile au fost identice. Sindicaliştii au considerat că este o idee bună bursa locurilor de muncă de la Roma, dar are câteva probleme. În primul rând, angajatorii şi funcţionarii Ministerului Muncii trebuie să vină cu o „ofertă complexă” care să asigure locuri de muncă atât bărbaţilor, dar şi nevestelor lor, dacă vor ca oamenii să se gândească serios la întoarcerea în ţară. Apoi, angajatorii ar trebui să îşi facă nişte socoteli mai clare în privinţa salariilor pe care îşi pot permite să le ofere, altminteri e greu de crezut că va da careva vrabia din mână.
from gandul.info
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu