Team-drinkingul, o variantă românească a team-buildingului

Exasperat că nu ştie cum s-o scoată la capăt cu sălbăticiţii programatori români, managerul de resurse umane din filiala bucureşteană a unei multinaţionale de IT a apelat la bâte ca să-i aducă cu picioarele pe pământ. A plătit serviciul în dolari americani. Trei zile mai târziu, toţi programatorii firmei, 20 la număr, sunt duşi la relaxare într-o cabană izolată din creierii munţilor Vrancei. Noaptea învăluie pensiunea şi, după o cină tăcută, programatorii se ascund fiecare în cămăruţa lui să se bage la somn. Ora 2.00 A.M, la camera numărul 9. Uşa se izbeşte de perete şi în încăpere năvălesc trei indivizi cu cagule. Înconjoară patul. IT-istul să facă pipi pe el.

Ridică bâtele şi încep să lovească cu sălbăticie în tăblia de la pat, după care, la fel de brusc, mascaţii se fac nevăzuţi. Programatorul iese din cameră urlând: „Ajutooor! Au vrut să mă omoare! Prindeţi-i”. Culoarul întunecos se umple cu siluete de IT-işti în pijamale, care bâjbâie somnoroşi, câţiva chinuindu-se să-şi pună ochelarii pe nas. În jurul victimei s-a făcut imediat cerc de programatori: „Ce-ai păţit?”, „Ţi-e bine?”, „Eşti speriat?”...”Hai să-l ducem la un psiholog”. „Ceee? La ora asta?”... „Să chemăm poliţia”.

„Taci, bă, crezi că ajunge poliţia până în vârful muntelui?”. Firi analitice, informaticienii au rezolvat misterul prin eliminări: „În cabană nu mai e nimeni. E posibil să fie chiar unul dintre noi?”. S-au scanat din priviri, dar cum toţi păreau puţin suspecţi s-a mers cu firul logic mai departe: „O fi un străin. Dar cine?”...”Proprietarii pensiunii. Au vrut să îl jefuiască de bani”.

Gloata revoltaţilor a dat buzna în ograda gospodarului (vecină cu pensiunea) şi s-au luat la harţă cu rumânul şi muierea lui: „Doamne, fereşte-mă! Cum să te omorâm noi? Sfântă Duminecă de mâine, mă jur că n-am fost nici eu, nici soţul. Aşa îi credeţi pe vrânceni?”. Bărbatul, în izmene, s-a enervat: „Ştiam eu că nu-i bine să cazăm grupuri mari de bucureşteni”. Şi când s-a răţoit odată la ei, IT-iştii au fugit ca potârnichile din calea lui. Team-builderul Dan Olaru explică cum s-a dezlegat enigma la crăpat de zi: „S-a prins în cele din urmă un ochelarist micuţ. S-a gândit el aşa şi zice: «Mă, da eu pe voi nu v-am văzut în firmă» «Cum, suntem colegi cu tine, de la nu ştiu ce departament».

«Sincer, nu ştiu ce să cred. Ia hai să-i întrebăm şi pe ceilalţi dacă sunteţi de la noi»”. Nici unul dintre programatori nu-şi amintea să-i fi văzut prin firmă. „E clar, voi aţi fost!”. Revoltaţi, erau pe punctul să se ia la bătaie cu „asasinii”, când a intervenit managerul de HR: „Îi cunosc eu. A fost un test numit «Murder Mistery», organizat în secret de mine împreună cu echipa de team-building”. Dan Olaru, cel cu mintea de criminal care a plănuit tot misterul detaliu cu detaliu, de la intrigi până la indiciile lăsate în cameră de făptaşi, la finalul testului le-a comunicat IT-iştilor un adevăr trist: „Nu ştiţi nici măcar care vi-s colegii, din moment ce, deşi eram un grup mic, de 20 de inşi, v-au trebuit patru ore ca să se prindă careva că nu suntem din firmă.

E adevărat, lucraţi în birouri diferite şi nu prea intraţi în contact unii cu alţii, dar să nu vă ştiţi între voi măcar ca feţe arată gradul de autoizolare în care lucraţi. Faptul că n-aţi avut încredere în chestia cu poliţia iarăşi a fost aiurea că trebuie, na! totuşi să apelezi la organe, când e ceva grav. În rest, aţi fost foarte ok, să vă strângeţi în jurul victimei şi să fiţi uniţi”. După asta a urmat băuta.

Fault la manager

Team-buildingurile sunt prilejuri numai bune pentru plata unor poliţe mai vechi: „De obicei, managerul e ăla care şi-o fură şi care are nevoie de un bandaj”. Aşa a păţit-o odată şeful mare al unei firme de avocatură, care şi-a dus avocaţii la team-building: „Jucau fotbal pe plajă. Directorul lor - un zbir. Te speriai numai când îl vedeai. Omul cred că câştiga în instanţă numai când apărea”.

Şeful ăsta era într-o echipă, juca foarte bine, se băga la minge, accidentase vreo 3-4 şi, la un moment dat, îl faultează cineva uşor. Amuţesc toţi. Arbitrul, tot un angajat al casei de avocatură deşi nu era musai, i-a dat penalty, că doar era şefu’, dar, când să tragă la poartă, o voce mai curajoasă a glumit: „Băi, nu apăra, că adio mărire la salariu”. Văzând că şeful ţine la glumă, după penalty, avocaţii şi-au zis: „Hai să-i dăm”. Şi l-au cotonogit în aşa hal, că după meci directorul era atât de julit în genunchi şi în coate, „că la masă de-abia, de-abia putea să mai pună coatele pe masă. Dar n-a zis nimic. Subalternii mâncau cuminţi lângă el, dar erau foarte bucuroşi în sinea lor. După aia îi vedeam pe ăia că râd pe la colţuri: «Hî, Hî!, Ce-a căzut şefu’»”.

Cum se scot aditivii din cap

În team-buildinguri există şi o paranoia Big Brother, în ca­re angajaţii suspectează că exis­tă cineva care urmăreşte fie­care persoană şi-i face o fişă care contează pentru evoluţia carierei lor. Chiar aşa e. Vrând ca fişa lui să dea bine la dosar, un manager dintr-o companie de aditivi alimentari şi-a dat pe faţă caracterul meschin în faţa a peste o sută de colegi la un training de relaxare menit să le scoată aditivii din cap: „Era un banal concurs «Fashion Contest». Erau câte cinci în echipă, aveau foarfeci, materiale, aţă şi ac şi trebuiau să creeze nişte ţinute”. Colegii din echipa lui au început să propună croieli: „Eu cred că pliurile dau frumuseţea unei rochii”. Altul: „Şi-un decolteu larg, să poţi să vezi”.

Flăcăul carierist a luat o foaie şi le-a tăiat elanul brusc: „Nu, o să facem taior simplu”. Când veni timpul să taie, nefiind croitori de profesie, oamenii înaintau şi ei cum puteau cu foarfecele în material. Ambiţiosul i-a smuls coechipierului foarfeca din mână şi l-a împins: „Lasă-mă pe mine să tai. Tu nu te pricepi. Uite aşa: pac, pac, pac”. Deşi era o chestie fără nici o miză, nici măcar aranjatul taiorului pe umeraş n-a acceptat să fie făcut de altcineva. „Era foarte competitiv, dar la un moment dat speria lucrul ăsta. Ca să ai abilităţi de lider, trebuie să ştii să-i faci pe ceilalţi să te urmeze, nu să ţipi la ei ori să nu-i laşi să-şi facă treaba”. Team-builderul i-a pus nota şase pe fişă şi a dat-o la şefi.

Pentru Dan, firmele sunt nişte grădini zoo fără gratii, în care fiecare angajat se aseamănă cu o fiară, în funcţie de atitudinea lui: „Leul - ştii foarte bine că trebuie să-l respecţi şi că e şi agresiv dacă-l superi. Tigrul e agresiv oricum - că-l respecţi, că nu-l respecţi, aşa că trebuie să stai deoparte. Cel mai cool animal e maimuţa”. Maimuţe sunt angajaţii industriilor creative: publicitate, design. „Ăştia au idei foarte multe şi sunt plini de energie. Uneori te obosesc chiar şi pe tine, nu mai ţii pasul cu ei. Chiar vor să facă, trag de tine, au nevoie să aibă amenajate chestii să se caţere prin copaci, să treacă pe coardă vreun mini-hău, să-şi rupă gâtul cu ATV-ul, sau în barcă, când fac rafting pe râu. Le cauzează să stea”.

„Team drinkingurile, adaptarea românească a team-buildingului, ocupă încă 30% din piaţă. Compania plăteşte o excursie la mare şi toată ziulica bărbaţii îşi rup picioarele la fotbal, beau şi devastează hotelurile, fetele se prăjesc la soare, mănâncă şi stau la bârfit şi reprimaţii stau închişi toată ziua în camera de hotel şi schimbă canalele TV. Rolul trainerilor se reduce atunci doar la a organiza transportul la dus şi la întors”. - Dan Olaru, team-builder
from gandul.info