Politeţea mortală de la Auschwitz

HOLOCAUST „Domnilor, doamnelor, ştim că aţi avut un drum foarte greu”

Lustig Oliver avea 17 ani când a ajuns la Auschwitz-Birkenau. A privit norii negri de fum care ieşeau pe coşurile crematoriilor, chiar când erau incineraţi părinţii, unchii, trei dintre fraţi şi bunicii lui

Acolo a hotărât că trebuie să se salveze ca să scrie ce a trăit. Deşi n-a dorit să fie nici scriitor, nici ziarist, până la 81 de ani a scris 12 cărţi despre Holocaust

Început de mai 1944 în Şoimeni (27 km de Cluj). Cele două radiouri din sat zvonesc că sfârşitul războiului nu-i departe. Se lasă seara. Ţăranii pun capul pe pernă sperând. Câţiva dintre ei pot chiar să jure că dacă-şi ciulesc bine urechile aud tunurile sovietice, deşi ruşii-s de-abia la poalele Carpaţilor.

În zorii următori, ca în toate satele din nordul Ardealului, jandarmii au săltat cele trei familii de evrei din sat, printre care şi Oliver Lustig (pe atunci de 17 ani) cu ai lui. Ticsite cu evrei culeşi din Şoimeni şi din satele dimprejur, carele trase de bivoli au pornit pe Drumul Ţării spre Cluj, escortate de jandarmii hortişti. Când să iasă din sat, s-a iscat un mic ambuteiaj.

„Tot satul, cu mic, cu mare, ne-a încercuit şi literalmente ne-a acoperit pe toţi acolo în care, cu merinde pentru drum: plăcinte, mămăligă caldă, brânză. Căldura satului meu a fost unul din izvoarele forţei mele psihice în toate lagărele prin care am trecut, când ştiam că nu mai am nici părinţi, nici fraţi care să trăiască”.

Oliver şi neamurile lui au fost exportaţi la Auschwitz. Cu trenul: „Şi totdeauna trenul era făcut nemţeşte. Erau vagoane de vite. Scria pe unele pentru 24 de cai, dacă nu mă înşel. Înăuntru erau împinşi câte 60-70 de oameni, cu tot calabalâcul. Mulţi din cei bolnavi n-au rezistat. Când murea câte unul, nu era loc să întinzi un cadavru şi atuncea ăla era ridicat şi rezemat de o margine lângă perete şi proptit cu bagaje. Într-o noapte, când s-a făcut linişte şi copiii dormeau, am auzit o mamă care avea un băiat doctor cum îl implora să îi facă o injecţie cu otravă să o omoare, că ea nu mai rezistă”.

Ca „facilităţi”, vagonul avea o găleată de apă într-un capăt al vagonului şi alta pentru nevoi fiziologice, la celălalt. „Dar ce-i o găleată pentru 60 de oameni? Am şi acum în minte chipul unei fete de 16-17 ani când i-a venit să-şi facă nevoile şi nu putea ajunge la găleată din cauza înghesuielii. Şi ştiţi, atunci era altul gradul de pudicitate. Mamă-sa a luat o oală mai mare pe care a adus-o pentru fiert, a înfăşurat fata într-o pătură pe care o avea acolo şi s-a aşezat să facă chiar lângă noi. Acolo a început degradarea morală”. După patru zile şi trei nopţi, peronul de la Auschwitz Birkenau a fost împânzit de 3.000 de evrei înspăimântaţi.

Peronul despărţirii pe vecie

La fiecare şase ore era descărcat un nou tren ticsit cu evrei, interval de timp în care peronul trebuia eliberat de lotul din transportul anterior, inapţii – băgaţi în camerele de gazare şi duşi la crematoriu, iar cei buni de muncă – cazaţi în barăci, or, asta nu se poate face în haos, în ţipete, în urlete şi mică răscoală: „Gândiţi-vă dacă vine un SS-ist, loveşte o mamă, ea scapă copilul şi începe să urle, că ceilalţi 3.000 de oameni încep să se-mpingă şi să facă agitaţie. Ar fi trebuit să îi împuşte, ceea ce ar fi creat doar complicaţii şi pierdere de timp”.

Problema a fost abordată ştiinţific de nazişti, un SS-ist adresându-se prin megafon pe un ton mieros mulţimii în care se afla şi Oliver: „Domnilor, doamnelor, ştim că aţi avut un drum foarte greu, n-aţi avut apă şi ce mânca, dar nu noi am organizat transportul. De-acum totul va fi bine. Aţi sosit într-un lagăr de muncă. Va trebui sigur să munciţi, dar dacă veţi executa ordinele veţi fi foarte mulţumiţi cum veţi putea trăi aici”.

Evreii s-au liniştit şi pâlnia a prins a vorbi iar: „Dar avem şi-o veste proastă. Tocmai azi n-avem suficiente autobuze şi cum mai sunt încă 3 kilometri până la lagăr, va trebui să mergeţi pe jos. Însă pentru bătrâni, bolnavi, invalizi şi pentru mamele cu copii până la 14 ani vom face rost de transport, aşa că pe ei îi rugăm să treacă de cealaltă parte a şinelor pe celălalt peron, iar persoanele în putere să rămână pe loc”.

Nici Oliver Lustig, nici ceilalţi n-aveau de unde şti că la câteva sute de metri mai încolo, pe mame, copii şi bunici îi aşteptau camerele de gazare şi crematoriile: „M-am despărţit de mama fără să o sărut, ori să-mi iau rămas bun de la ea. Nu mi-am îmbrăţişat fraţii. Nimeni nu ne-a forţat să ne despărţim, n-a fost cum zic unii, cu câini lupi asmuţiţi pe noi. N-a fost un plânset sau vreo împotrivire, fiindcă n-am bănuit nici o clipă că despărţirea avea să fie pe veci”.

Când ceaiul e dulce la Auschwitz

În fiecare baracă erau câte 1.000 de oameni. Noaptea dormeau pe ciment, unu-n altul: „Exact ca sardelele, aşa eram. Ca să te muţi de pe o parte pe cealaltă parte, o sută ne întorceam deodată”. Nici la 81 de ani Oliver Lustig n-a scăpat de sechelele de atunci: „Dacă ceva mai simt şi-acum este acest os pe care am dormit patru luni de zile pe cimentul gol”.

Prima noapte a fost cea mai grea: „I-am întrebat pe colegii mai vechi când o să ne vedem părinţii şi fraţii de care ne-am despărţit”. Răspunsul primit făcea să înnebunească pe loc câte unul-doi inşi la fiecare transport: „Ieşiţi afară, că doar e deschisă uşa, şi uitaţi-vă în sus.

Norii ăia negri îi vedeţi? Deasupra lor se înalţă sufletele lor spre cer. Dar dacă sunteţi obosiţi culcaţi-vă, că vă puteţi duce mâine să priviţi, doar că ce-o să vedeţi mâine o să fie sufletele ălora care or sosi la noapte cu trenul”.

La vremea mesei, în faţa barăcii se aduceau 4-5 butoaie mari cu fiertură care era împărţită cu polonicul în vase: „Ne retrăgeam câte cinci-şase, făceam cerc şi oala trecea de la unul la altul. Luam în gură cât puteam şi toţi se uitau la mărul lui Adam ca nu cumva să înghit de două ori, iar dacă mâncarea din butoaie se termina când mai erau acolo 100 care n-au primit, ghinionul lor”.

Ceaiul, „nişte butoaie cu apă fiartă”, le mai dilua însă acidul gastric din stomac. O vreme, însuşi Oliver a fost responsabil de distribuirea ceaiului. Până într-o zi, când unul din cei care cărau butoaiele a pus limba şi a ţipat: „Fraţilor, e dulce!” şi s-a spart ordinea: „Toţi au năvălit pe butoi şi se-mpingeau, se trăgeau. Secundele treceau şi ştiam că dacă vine SS-ul iese scandal de moarte. Când am văzut că nu pot să-i mai controlez, am hotărât de unul singur: «Răsturnaţi butoiul»“.

De fiecare dată când trebuia un nou lot trimis la muncă la Dachau, evreilor li se spunea „Vine Menghele la selectare“. Atunci toţi se dezbrăcau şi se aliniau câte cinci, aşteptându-l pe doctor: „El era grăbit şi unul câte unul treceam prin faţa lui. Îi tria pe cei mai tari, iar pe cei mai slăbiţi, la care nu mai era speranţă că îi poţi trimite la munci, de ce să le mai dea mâncare? Îi punea să stea într-o parte şi seara veneau maşinile şi îi duceau la crematoriu. Şi să-i vezi pe ăia mici mai din faţă cum trăgeau sub tălpi nisip cu degetele de la picioare, să se mai înalţe cu un centimetru să pară mai voinici”. În total, din nordul Transilvaniei au fost duşi la Auschwitz peste 150.000 evrei. Doar 15% s-au întors, printre care şi mărunţelul Lustig Oliver, devenit între timp major.
from gandul.info